Tot felul de nebuni pe lumea asta,
murmură femeia după ce șterge mesajul de la un bărbat necunoscut în
care îi spunea că o iubește foarte mult și în seara aceea. Care seară,
nu știu, își spune ea melancolic, căci e seară de când mă știu. Și de
când mă știu? De când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Știu doar
cât am fost împreună, zece ani, șase luni și patru zile. De ce ținem
socoteala, mă întreb? Fiindcă e ceva ce putem măsura, fericirea, de
exemplu, n-o poți pune pe cântar. Ești sau nu ești. Și în momentul în
care îți dai seama că ești, deja nu mai ești, fiindcă începi s-o măsori.
Cantitativ, calitativ, raportat la alții, la ce au alții sau dau
impresia că au, raportat la timp, raportat la nesiguranțele de sine.
Uite, dacă eram eu atât de deșteaptă, nu făceam calcule la ora asta,
eram pur și simplu fericită, nu mă uitam pe geam, cu gândul că în zece
zile o să adopt o pisică la care să mă uit când se linge în cur dar apoi
va toarce tainic în fotoliu. N-am ajuns atât de țăcănită.
În
casă se face tot mai întuneric deși e puțin trecut de ora amiezii și
femeia se cuibărește în pat, trăgând pe ea o pătură. Temperatura scade
încet dar nu se ridică să regleze termostatul. I se pare prea greu. Cu
pătura pe ea, dârdâind, privește în jur. Poate ar trebui să spăl ceva
haine, își spune. Sau să șterg pânza de păianjen de lângă ușa băii. Când
și-a făcut rețea acolo? De când...da, știu, de când noi, cuplul
perfect, n-am mai fost noi. Tot ce făceam cu drag, făceam pentru noi.
Pentru el, de ce mă mint? Pentru noi ar fi însemnat să mă includ dar
nu-mi păsa de mine. Dacă ajungeam într-o zi, prin absurd, să mă confrunt
cu mine, să fac ceva cu drag pentru mine, mă cuprindea vinovăția. Nu
pentru mine, nu cu mine. Iar acum, singură, să vorbesc cu mine, mi se
pare că aș macula cumva iubirea aia mare. De parcă eu aș fi murdară și
nu aș merita. Iar dacă a fost iubire, de ce s-a terminat? Pentru că n-a
fost iubire niciodată. Îmi iau pisica și văd eu dacă știu să iubesc. Să
mă iubesc. N-am ajuns atât de țăcănită.
Se
întinde cu gesturi leneșe după telefon după care-l abandonează. Nu prea
are baterie și n-are chef să-l bage la încărcat. Să fiu depresivă sau
puțin nebună? Și dacă da, care e distincția? Sau asemănările? Mai am ceva
chef de muncă, de somn, de mâncare. Mă țin pe picioare, vorbesc
coerent, n-am nevoie de tot felul de validări de la indivizi toxici. Dar
mă tot gândesc la fata aceea de la lucru. Ce drăguță era cu mine...și
apoi, de când eu cu individul, soțul, fost soț, mă rog, n-am mai fost
cuplul așa-zis perfect, n-a mai fost nici ea drăguță. Într-o zi m-a
întrebat dacă sunt bine, cum mă descurc, nu știa nimeni că nu mai suntem
împreună și m-am răstit la ea, ce-o interesează? Însă n-o interesa. Se
oglindea în mine. Ce piatră de încercare mai e și căsnicia asta...Mi-a
zis ea ulterior, că simțea că e ceva în neregulă dar cine e ea să calce
cu bocancii în viața mea? Că e atât de greu să te tolerezi dar e o
povară pe care poți și trebuie s-o duci altfel nu vei putea să tolerezi
pe nimeni cu atât mai puțin pe omul cu care împărți aerul din casă. O să
împart curând aerul cu o pisică. N-am ajuns atât de țăcănită.
Își
ia iar telefonul și verifică mesajele de la Facebook. A doua oară în
câteva ore cineva încearcă să se conecteze din contul ei. De parcă ar
fi ceva acolo, murmură plictisită. Doar link-uri cu rețete, proiecte de
do it yourself pe care nu le-a încercat niciodată dar poate o va face de
acum încolo. Ținute comode, de toamnă. În care să mă simt bine,
confortabil. Dacă aș putea să pun și încredere pe mine, nu doar haine.
Cum pun bărbații kilograme fără să le pese dar îi interesează totuși de
firele de păr pierdute?
E seară. Seară de când mă știu. Poate n-o să-mi
iau totuși pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. Pisica aia are și ea
suflet. Trebuie să știu s-o iubesc și eu mai am până acolo. Nu te învață nimeni. Va trebui s-o fac eu.
Toamnă. Alice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu