Mi-a spus Miron, mi-a dat în scris(cum altcumva?) că s-a înscris la facultate și ar vrea să-mi povestească câte ceva, poate vă era dor. Poate.
Era pe vremea când nu mă mințeam și ascultam melodia "Perdóname" a lui Pablo Alboran și mă dureau atât de tare versurile, fără să le înțeleg semnificația, eu spaniolă nu știu, sunt deștept dar nici așa, încât scriam si povesteam oricui mă asculta( sau credeam că mă ascultă) povestea mea. Până când mi-am dat seama că îmi ceream mie iertare că m-am înșelat, nu că am fost înșelat ci a fost diferit, eu M-AM înșelat și asta doare cel mai tare. O să caut mai târziu versurile dar nici nu mai contează, acum știu. ACUM, tot ce contează.
Stați, că nu mai înțelegeți nimic. Imediat vă explic.
M-am înscris la facultate, sunt iar contratimp căci sunt bătrân, de-a dreptul, uite, și toți cei care contează pentru mine, îmi spun asta dar nu vreau să mă las, vreau să fac ceva cu viața mea. Am intrat pe locurile subvenționate, fără taxă adică. Dar și să fi fost la cu taxă, cum se zice, nu m-ar fi interesat, aș fi plătit, eu pe ce muncesc? Cred că dacă îți dai seama ce vrei, nu mai contează cât plătești pentru asta. Chiar? Chiar. Cu condiția să nu faci rău căci în viață totul se întoarce, fie bine, fie rău.
Iar eu rău nu fac, îmi urmez visul.
Ușor nu e dar când mă uit in jur, prind curaj. Nu pentru că aș fi mai înțelept, având mai mulți ani, dar tineretul ăsta e prins in capcana video-urilor de câteva secunde, se micșorează să fie pe placul celor care nu-i plac, pupă-n cur, să ajungă niște șefi mai mici, sună cunoscut, nu? Semănăm cu șoarecii, așa e? Folosesc pluralul căci am și eu dependențele si viciile mele, moș ce sunt! Când nu ne mai luăm porția de dopamină din jocuri, Tik Tok, Facebook sau relații toxice, ne scade interesul și ajungem triști, lipsiți de motivație, chiar deprimați, în cazurile grave. Eu n-am niciun motiv de tristețe(mă mint, cine n-o face) iar dacă mă încearcă uneori câte o umbră de necaz, îmi spun, precum un personaj celebru: Mâine. Acum n-am timp.
Revin la început, la vremea când nu mă mințeam. Un coleg mi-a spus asta, nu e el tinerel dar nici ca mine. E căsătorit și nevasta îl înșală, toate-s vechi și nouă toate. El știe și îl doare dar nu face nimic. Eu, Miron, nu prea nou pe lumea asta, nu pot să înțeleg asta, nevasta nu e vreo lumină, dimpotrivă, doar la haine, poartă haine aurii și argintii, lucioase și de-a dreptul kitsch pentru gusturile mele, ba chiar și pentru ale lui. Și hainele spun ceva despre noi, recunosc. Dacă ar recunoaște toți. Divaghez. Mi-a arătat nevasta pe telefon și a zis: lucioasă, kitsch, mare și proastă. Tipa e înaltă, de unde măreția. Și el e înalt. L-am întrebat atunci dacă e proastă, de ce stă cu ea, când îl mai și înșală? Ea nu-l oglindește? Ea îl înșală, el se înșală, cum bine a zis. Pe vremea când nu se mințea.
Întrebându-l de nevastă-sa, mare și proastă, oglindirea și umbra lui, m-am uitat fix și drept în ochii lui dar el nu se uita în ochii mei și cred că nici nu mă auzea, de ascultat nici atât, căci asta cere prezență, nu supraviețuire. Adevărul însă doare foarte tare și câți suntem dispuși să-l ascultăm, să nu ne mințim, când ne dăm seama că viața noastră e o minciună lucioasă, mare și proastă, dacă nu facem ceva?
Atașament traumatic a spus colegul brusc și nu știu ce ar fi urmat căci a început un curs însă am citit pe google de acest atașament. Bonus: îl întreb pe Chat Gbt, am auzit că e plin de informații.
Voi cu ce vă mințiți, voi cum vă iertați, voi cum uitați, dacă o faceți? Cum vă vindecați de legături traumatice, de răul pe care l-ați acceptat ca fiind bine? Ca fiind normal? Unde v-ați lăsat inima? Tot în ceva lucios?
- Poate binele nu strălucește dar sigur te lasă să pui liniștit capul pe pernă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu