Pe drumul spre lucru, nu ascult
niciodată nimic, nu am timp. Sunt mereu la limită. Las copilul la
școală, urmează ritualul de despărțire fără de care separarea ar fi grea
și fug spre autobuzul care, spre norocul meu, întârzie întotdeauna.
Soferițe la vârsta a treia, cu buze subțiri, prin care nici
înjurăturile nu trec, în mașini 4x4, se uită cu ochi injectați de
valoarea persoanei lor la micii pietoni, însoțiți sau nu de părinți,
care îndrăznesc să treacă regulamentar trecerea de pietoni și le obligă
pe ele, doamnele, să frâneze. Mă uit și eu cumva la ele, cu milă. Nu
putem deveni buni peste noapte dar putem încerca în fiecare zi câte
puțin. Până ne iese.
Ajung
la lucru unde nu încetez să mă mir de câte un client. Ba unde sunt
rafturile, lua-v-ar dracu' cu schimbările voastre, ba unde e produsul
ăla, tare ieftin mai era, știți ce caut(nu, nu știu și nici nu-mi
povestiți, am treabă), caut un detergent pentru pardoseli dar să fie
nediluat, știți ce zic(nu și nici nu-mi povestiți), o să desfac fiecare
sticlă în parte până-l găsesc pe ăla gros, succes, doamnă, numai să nu
uitați că vine și Crăciunul, erați dumneavoastră pe scară, mă scuzați
dar nu v-am văzut când am intrat cu căruciorul fix în scară, ce, erați
acolo? Și această ultimă replică a clientului care se vrea remarcat cu
orice preț(de parcă nu i s-ar citi disperarea în ochi) mă duce cu gândul
iar la Alexandra, pe care mulți români, cu darul românului de-a judeca,
o găsesc pe Ea vinovată că s-a urcat în mașina criminalului. Noi,
toate, suntem vinovate. Că avem părul roșu sau blond, că avem
picioare lungi sau nu, fund bombat sau deloc, că avem ochii căprui sau
verzi, sprâncene naturale sau tatuate. Că suntem. Că eram pe scară. Nu-l
scuz, nu-i spun nimic, de-abia așteaptă o replică, mârlanul. Nu-i arunc
nici măcar o privire. S-ar alinta ca șefii pe hârtie când sunt pupați
în fund. Se știe de cine. E greu să ai demnitate. Nu imposibil. Putem
încerca până ne iese.
Plec
spre alte magazine. Autobuzul circulă haotic, dimineața întârzie iar
spre prânz vine mai devreme, și la rețeaua de autobuze e lipsă de
personal, ca mai peste tot, așa că acceptă pe oricine. Ca mai peste
tot(emoticon autoironic aici, dacă ar fi unul). În autobuz e plin de
pensionari blazați. Câte unul nu s-a spălat de la revoluție. La ce bun,
nici regimul nu s-a schimbat cine știe ce, aceeași Mărie cu altă
pălărie. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Dragnea. Ah, s-a schimbat
terminația și Mister Dracnea e totuși în închisoare. Puteau să-l
execute, se plâng câțiva seniori certați cu apa(în CRF sunt și juniori
certați cu apa și săpunul), să-l dea exemplu! Vin alegerile. E greu să
schimbăm ceva dar nu imposibil. Măcar să ieșim la vot.
Mă gândesc la princess. Într-o zi, pe la amiază, era s-o ia somnul. N-a mai dormit de mult ziua. O întreb:
-Dormi, princess? Cred că o să dorm și eu atunci! ( sigur n-o fac dar vreau s-o încurajez)
-Crezi?!? Crederile, mama, nu prea sunt adevărate!(pe cine cred eu că păcălesc?)
Ajung
în Carrefour. Carrefour, mon amour. E ordine, e bine. E aproape ca
acasă. Până câte cineva începe să mi se plângă că ce copil bun are, îl
dă la meditații, la chineză, la informatică, la română(eu știu română că
am făcut ba Jurnalistică, ba Dreptul, ba Relații Internaționale numai
că nu-mi amintesc acum, zice mama, uită mereu ce minte), la pictură, numai știu ce să mă fac
cu el, e talentat, îl fac geniu dar ce păcat că e bun la suflet la fel
ca mine(zice tot mama), i-am tot zis : Fii rău, ba, nu fi bun, ca mine,
că ești luat de prost! (zice mama, vai, mama, vai de copil!). Poate că
unii dintre noi vor să facă/să devină copilul lor tot ce n-au fost și nu
vor fi ei. Dar nu asta e menirea copilului și nu merită îngreunat de la
6 ani cu sarcini care-l depășesc. Fiecare e responsabil pentru el și
asta e o lecție pe care trebuie s-o învețe copiii noștri. Responsabili
pentru deciziile și acțiunile noastre, pentru viața pe care o ducem
suntem noi. Doar noi. Pentru zile de lucru mai puțin nebune.
Foto : eternitate. Alice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu