Andreisme şi ce-am mai citit recent

Bătrâni cu căciula pe vârful capului privesc lung pe fereastră, scrutând frigul de afară. Prognoza meteo s-a dovedit inexactă, n-a venit căldura promisă. Poate de mâine, poate cu altă ocazie. Bătrâne îmbrăcate în demodate halate de molton şterg canaturile de termopan, preocupate de cine mai parchează pe trecerea de pietoni şi de cine a fost la slujba duminicală. Şi, mai ales, de cine n-a fost. Asta era duminică.

Încerc sa citesc până la capăt Demonul amiezii, de Andrew Solomon, pe care n-am reuşit s-o citesc acum ceva vreme. Cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu, cartea este o incursiune în realitatea veche de secole a depresiei. Care depresie ucide, conform statisticilor, mai mulţi oameni decât cancerul sau obezitatea. Cumplit. Citesc descrieri, cauze, simptome, tratamente mai mult sau mai puţin ştiinţifice, riguroase, zeci de poveşti ale celor atinşi de flagel, din toate părţile lumii, din toate păturile sociale, aflând că nu doar clasa mijlocie sau de sus e atinsă de depresie, cât mai ales cei săraci si foarte săraci. Că nu e doar o închipuire, cum mulţi sunt tentaţi să creadă.

Am notat câte ceva, când timpul mi-a permis:

-Dacă o persoană se expune unui stres extrem, se eliberează corticotropină(CRH), care, adesea, contribuie la apariția realităţii biologice a depresiei. 

-Cortexul prefrontal, acea zonă a creierului pe care o au oamenii și care ne face să fim mai evoluați decât cobaii, mai conține și mulţi receptori de cortizol, iar aceştia sunt, probabil, implicaţi în complexitatea depresiei umane. 

-Lucrurile care te salvează sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. 

-Dacă ai noroc, unii oameni te vor surprinde cu adaptabilitatea lor.
-Comunici ceea ce poţi, şi apoi speri. 

-Distincţie între ceea ce se întâmplă în realitate şi ideile despre ceea ce se întâmplă. 

-E greu să lupţi cu propria conştiinţă, pentru că n-ai în această luptă altă armă decât conştiinţa însăşi.

-Dacă etalonul tău e credinţa, te întorci la el, aşa cum te-ai întoarce la orice altă normă. 

-Eşti ceea ce mănânci; simţi ceea ce eşti.

-Psihiatria e supusă curentelor la fel de mult ca orice altă știință, și revelația dintr-un an devine sminteala de anul viitor.
-Orice depresie își are propria poveste.
-Calea de la cunoaștere la libertate e totuși lungă și anevoioasă.

Într-o seară, după obligatoriul cântec de leagăn, vreau să-i spun magicei c-o iubesc:
-Andreea, știi ceva?
-Da!
Eu, uimită:
-Ce știi?
Ea, și mai uimită:
-Nu știu nimic!

Cam peste o săptămână, îi spun :
-Ești soarele meu, Andre!
-Și tu ești soarele meu, mama!
-Te iubesc, princess!
-Da, da!
-Da, da? Doar atât?!?
-Și tu...și eu te iubesc, mama! Dar știai asta deja!

Pe afară:
-Mama, dă-ne tare!(în leagăn)
-Nu pot așa de tare, Andre!
Atunci îi spune prietenei ei:
-Mama nu poate să ne dea tare, ea nu e puternică, citește cărți, nu face sport!
 Le dau mai tare.
-Mama, ce tare ne dai! Mama e puternică, e Berbec și ăștia sunt puternici!

Am învățat-o ce este ironia într-o zi. Suntem la mare și, la hotel, îmi cere un prosop care este prea sus pentru mine.
-Hai, mama, poți! Știu că poți! Ajungi la el! Dar, ups, asta este o ironie!
Mai târziu, spune răspicat: Strașnic! Un cuvânt imposibil de rafinat!
-Ce înseamnă rafinat, Andre?
-Nu știu, mama!

Altă seară, înainte de somn:
-Mama, am un fir de păr pe limbă și nu pot să-l scot!
-Încearcă să ștergi limba de tricoul meu!
-Hmm, ce bine e! Nu-l mai am! Dar nu te superi?
-Cum să mă supăr? O mamă face orice pentru copilul ei!
-Bine, du-te să-mi aduci apă dacă faci orice pentru mine!
-Ei, chiar așa...du-te singură, e paharul pe masă!
-Doamne, să se ducă copil de șapte ani să-și ia singur apă, cine-a mai pomenit...

N-am terminat Sticletele, mai am vreo 200 de pagini, exact ca atunci când am abandonat-o. În schimb, am terminat Culoarea purpurie a lui Alice Walker, carte premiată cu Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1983 și pentru care Alice Walker a fost comparată cu Faulkner. Pe lângă ea am mai citit Bătrânul și marea, de Ernest Hemingway.  Roman premiat cu Pulitzer în 1953, este o parabolă a condiției umane, a rezistenței omului în fața greutăților. Am recitit cu drag Minciuni pe canapea de Irvin D.Yalom și de același autor Problema Spinoza. Mi-am notat câte ceva din ambele cărți, de fapt, din toate dar nu știu în ce agendă. Seamănă cu gluma aceea: Cartea asta are trei citate, primul așa, al doilea diferit și al treilea, pe care nu mi-l amintesc.

Mai aproape de toamna asta am citit Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne, o carte care ar trebui citită mereu ca să nu uităm de ce-a fost în stare omenirea și, mai ales, să nu fim iar în stare de aceleași drame. Săptămâna trecută am citit Bastarda Instanbului, un roman fascinant despre lumi exterioare și interioare aparent fără legătură, lumi care se întâlnesc, scot secrete dureroase la iveală, se unesc, se despart din nou. Poate că unele secrete e bine să nu fie dezvăluite niciodată. Pe repede înainte am citit Algoritmul fericirii a lui P.Z. Reizin, nu-mi amintesc mare lucru din ea decât că am citit-o până la capăt. Nu recomand, nu particip.😉😊