Elenei, cu drag

Ieri a fost ziua Elenei. Elena mea dragă. Am început de mai multe ori să scriu acest text, am încercat tot felul de introduceri însă nimic nu se lega, cu petreceri pentru copii, cu piese de lego răspândite peste tot, cu somnul de prânz de care credeam că m-am lecuit, cu princess care se schimbă de câteva ori pe zi fiindcă rochiţa cu buline nu se potriveşte cu balerinii roz, cu profitat de aerul călduţ de septembrie, cu "pune-te, masă, ridică-te, masă!"(aici e mai simplu, fac puţină magie, masa se aşază şi se strânge singură, nu întrebaţi cum!) şi altele asemănătoare.

De-abia în anul 4 de facultate m-am apropiat de Elena.Până atunci o admiram de la distanţă, isteaţă,frumoasă, mignonă şi elegantă, era exact aşa cum îmi doream şi eu să fiu(n-ai ştiut asta, Elena, nu-i aşa?) sau măcar să fiu prietenă cu ea. Ceea ce-am crezut atunci că fiind o tragedie, s-a dovedit a fi clipa în care am devenit apropiate. Nu mai aveam unde să stau în acel ultim an de facultate, nu ştiam ce să mai fac, la cine să cer ajutor iar octombrie se apropia cu paşi repezi. Sufeream şi de-o dragoste închipuită, cea mai rea dragoste, nici nu ştii de ce suferi dar ai o piatră pe suflet care nu se ridică deloc, nu se deplasează cu niciun chip, estompandu-se doar cu timpul. Cel puţin, aşa speram. Nu-mi explic prin ce magie a făcut Elena rost de numărul meu de telefon(nu ştiu nici ce telefon aveam atunci dar cred că toate momentele frumoase din viaţă au puţină magie în ele) şi m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să stau în chirie cu o prietenă de-a ei, în acelaşi cartier cu ea. A fost chiar un timp de neuitat. Nici de dragostea aia închipuită nu-mi mai păsa.A fost cel mai frumos an de facultate, cele mai frumoase clipe din timpul studenţiei. O aveam pe Elena. Sunt câţiva ani de atunci dar îmi amintesc cum ne duceam împreună la facultate, cum traversam parcul, discutând despre cursuri, prieteni, Avon, familie, dansuri, profesorii de la Istorie(remember agitaţia lui Radu Sorin?). Elena a fost cea mai bună dintre noi, şefa promoţiei şi-am pregătit  împreună discursul de sfârşit de an(mulţumesc şi pentru asta, Elena!) şi în discurs ne-a "scăpat" banalul "La mulţi ani!" care se tot spune de sărbătorile de iarnă la români şi-am ras cu lacrimi pentru că era iunie. Dar la festivitatea de încheiere decanul facultăţii de Istorie a spus "La mulţi ani!" în discursul lui şi Elena şi cu mine ne-am  aruncat priviri complice. Între timp, în 2010, domnul decan a trecut în nefiinţă.

Apoi viaţa a pus iar distanţă între noi, o distanţă doar fizică însă. Prin Yahoo!Messenger sau prin email, am fost mereu aproape, mi-a ştiut toate poveştile şi eu am fost cu ea prin toate călătoriile pe care le-a făcut. I-am fost domnişoară de onoare, ea a venit s-o vadă pe princess la numai câteva zile după ce-am născut, mi-a trimis "The Pillars of the Earth" de Ken Follett şi datorită ei mi-am luat reader. Nu am spus că mereu mi-am dorit să fiu ca Elena? Anul acesta ne-am întâlnit pentru puţin timp din nou şi i-am cunoscut minunea care a împlinit un anisor în septembrie(e o mama perfectă!). Au fost ore minunate în care mi-aş fi dorit că timpul să stea în loc, să povestim, să râdem, să depănăm amintiri şi să ne ţinem copiii în braţe. Nu ştiu când va fi data viitoare când o voi revedea pe Elena mea dragă dar ştiu că e mereu la mine în suflet. La mulţi ani plini de dragoste, Elena!