Ziua în care...

Ziua în care n-am avut pe nimeni lângă noi. Ziua în care, deşi înconjuraţi de oameni şi de puterea tehnologiei, n-a fost nimeni lângă noi.

Ziua în care am făcut o mare gafă cuiva drag, apropiat sau nu şi apoi am luat-o de la capăt, cu sau fără iertare. Fiindcă n-avem încotro.

Ziua în care am mai închis o uşă dar am deschis o fereastră, să ne acordăm libertate şi timp. Şi, uneori, iertare.

Ziua în care am greşit şi n-am mai putut repara nimic. Fiindcă se întâmplă şi aşa.

Ziua în care am cerut şi n-am primit nimic. Ziua în care am primit fără să cerem. Şi, Doamne, ce bine e când se întâmplă şi aşa...

Aici fac o pauză pentru că Andreea îmi cere să-i citesc şi ei ce-am scris. Îi citesc şi-mi spune: E aşa, frumos, ca un curcubeu! Îţi dau eu, mami, o păpuşă de-a mea! Apoi se urcă iar în capul meu(la propriu) şi-mi cere să-i recitesc poezia. Nu e poezie, moaţă, nu e poezie...

Ziua în care ne-am urcat pe un piedestal, ne-am admirat fără rezerve, ce buni şi ce frumoşi, modeşti şi strălucitori suntem...şi iată, ăia de lângă noi, sunt oricum, numai ca noi nu. Dar nu ştiu, serios vorbind, cine e deştept, cine o spune/şi-o spune sau cel ce dovedeşte asta?

Ziua în care am tăcut şi n-am făcut nimic, în România lucrului care merge şi-aşa. Deşi nu e corect faţă de nimeni, deşi nu vrem să crească şi copiii noştri în România asta.

Ziua în care n-am vrut să ştim  ca să nu ne doară şi mai tare.

Ziua în care unii n-au mai iubit fiindcă iubirile anterioare au fost aşa de dureroase încât şi-au pierdut orice speranţă.

Ziua în care am început să iubim din nou. Fiindcă este singura cale de-a supravieţui trecerii timpului.

Ziua în care am văzut puterea lui "acum" şi ne bucurăm iar din toată inima, ca un copil, de prima ninsoare.