Sunt zen

Uit astăzi că de multă vreme îi tot spun prinţesei că nu contează când o haina se murdăreşte, se agaţă sau o/se distruge total şi îi atrag atenţia că fusta, colanţii şi bluza purtate sâmbătă sunt pline de pete de la marker şi că nu le va mai putea purta niciodată.

-Nu-i nimic, mama, îmi spune ea, îndepărtându-se princiar de mine.

În fond, sunt cuvintele mele, ea  repetă ce i-am spus eu de numeroase ori. Şi de ce ar conta? Sunt doar haine! De ce să învinuim copilul de o greşeală a noastră ca părinţi(noi i-am dat marker-ul), de ce să poarte pe umerii lui micuţi o povara pentru nişte lucruri care oricum se vor strica? Copiii sunt mult mai iertători ca noi, adulţii. Noi purtăm ranchiună, nu iertăm, nu uităm, dăm valoare lucrurilor şi nu oamenilor. Ei, nu eu, desigur. Eu sunt mai zen, de felul meu. Atât de zen încât după 8 ore de muncă şi nişte discuţii sterile cu şeful meu direct(fiindcă el are întotdeauna dreptate, cum au şefii) când vin acasă şi nu aud decât văicăreli şi "vreau şi aia, nu vreau aia, aia nu-mi pace, când îmi dai surpriză?", spun o dată răstit : Gata!!! şi toţi bebeluşii şi toddler-ii din blocul de vizavi se bagă la somn, fără să mai comenteze nimic. Cei care n-au copii sigur se gândesc să nu mai facă.Brusc, lui fie-mea îi place tot ce-i dau. Atât de mare e puterea lui "gata" rostit de mine. Atât de zen sunt. Sunt din generaţia părinţilor imperfecţi. Iar dezordinea e regină la mine acasă. De bucătărie nu mai spun nimic, ştiu de când postam fotografii cu ce găteam că o prietenă se întreba dacă le fac eu sau le descarc de undeva! Da, erau ale mele. Acum am de gând să gătesc nişte rulouri cu şuncă de curcan Sissi. Nu le fac reclamă. Zic şi eu. Tot am primit cadou de la un şef(mulţumesc, C.!)

Ieri am luat-o pe princess de la grădiniţă şi tare s-a mai văitat şi plâns cu lacrimi cât boaba de porumb că n-a venit tată-său. Eu tac şi înghit. O întreb ce ar fi vrut să-i ia el şi n-aş putea să-i iau şi eu dar nu vrea să-mi răspundă. E tot foarte supărată pe mine, îmi răspunde monosilabic, se dezbracă automat, se îmbracă tot ca robotul. După vreo oră de "nevorbit"(ea care vorbeşte tot timpul), vine în viteză la mine să-mi spună că are nevoie de ajutorul meu.

-Sigur, dragostea mea, cu ce te ajut?

-Acum te sc...acum te sc..., mama(ştiu că vrea să-mi spună că nu mai e supărată pe mine şi că-i pare rău că a plâns că m-am dus eu după ea dar că nu-şi găseşte cuvintele). Mă îmbrăţişează cât poate ea de strâns :

-Acum te iubesc, mama!

Sunt zen.