Profit de faptul că B. şi princess dorm, iau cheile VW-ului de pe etajeră şi ies din casă pe furiş. Învârt cheia în uşă cu precauţie maximă dar tot mi se pare că fac un zgomot infernal. Inima îmi bate cu putere şi mi se pare că şi ea face un zgomot infernal. Doamne, aud exacerbat, mă îngrozesc. Şi simt monstruos...Nu ştiu dacă o să reuşesc dar trebuie să plec, orice-ar fi.
Cobor scările încercând să nu mă fac auzită. Zgomotul abia sesizabil al senzorilor mă sperie. Poate ar trebui să nu mă duc, prea multe semne, prea multă lumină, poate ar trebui să stau aici, poate ar trebui să las lucrurile aşa...Cu atâţia "poate" în suflet, ajung la parter. Aerul proaspăt al dimineţii mă izbeşte ca un duş rece. N-are nimic, n-are nimic, trebuie să mă duc unde a început tot.
Caut maşina cu privirea, zeci de maşini albastre, oare unde e a noastră, încerc să-mi dau seama fără să mă uit la numere şi fără să văd scaunul prinţesei. Întind telecomanda spre cea mai apropiată şi se deschide, am avut noroc. Mă urc, îmi trag scaunul în faţă, reglez oglinzile şi-mi pun centura. Respir adânc. Nu mai pot de frică. Pornesc maşina, semnalizez că plec şi bag în viteză. Îmi moare motorul. Simt că intru în scaun de indignare dar încerc din nou. Reuşesc acum. Plec.
Plec de tot.
Spre norocul meu, nu e trafic. Nu pornesc GPS-ul, ştiu drumul şi cu ochii închişi. De altfel, mă gândesc cât de oarbă am fost în tot acest timp. Am trecut mereu pe acolo, la fiecare plimbare, la fiecare evadare dar am văzut doar ce-am vrut să văd. Raze de soare, oameni ţinându-se de mână, fulgi de zăpadă, picături de ploaie, curenţi de aer, vânt ridicând praful, lumina lunii, reflexii în oglindă. Niciodată pe mine. Şi eu credeam că mă cunosc. Că sunt eu întreagă.
Sunt în centrul oraşului şi la un giratoriu mă obligă să fac dreapta deşi drumul pe care trebuia să merg era tot înainte. Nu-i nimic, îmi spun, fac acum dreapta şi la un moment dat, voi face stânga şi voi ajunge iar la drum. Fac stânga fără să semnalizez şi şoferul din spate mă claxonează prelung. Bă, c.oaie, îi spun în minte, dacă menţineai distanţa, nu mai claxonai acum să mă sperii, asshole, ştiu că nu sunt o doamnă că vorbesc aşa dar la dracu'cu toţi ipochimenii care cred că şoferia îi face mai buni, mai înalţi, mai deştepţi...şi aici îmi dau seama că din nou gândurile mi-au luat-o pe arătură, maşina la fel, în loc să ajung la drumul principal, sunt în plin câmp, trec pe lângă un cimitir pe care nu l-am mai văzut niciodată şi mă înfior. Cineva iese legănat din cimitir şi se uită la mine. Schimbăm priviri scurte şi mă întreb dacă nu cumva ne ştim. N-are cum, îmi răspund, nici nu ştiu unde sunt. Întorc maşina, îmi moare iar motorul, dau drumul la muzică să mă calmez şi să nu mă mai simt tremurând de frică. Intru în toate gropile şi ocolesc în ultimul moment o pisică ai cărei ochi roşii mă fac să mă uit scurt în oglindă la ai mei. Mă cuprind îndoielile şi aş vrea să mă întorc în Sibiu dar chiar atunci nimeresc drumul bun.
Accelerez. Nu e nimeni pe drum. Nu mai pot de nerăbdare. Am ajuns la râul "Valea Hotarelor". Încetinesc şi opresc maşina. Mă uit lung la mine în oglindă până să mă dau jos. Nu mă recunosc. Nu-i nimic, îmi spun. Nu e prima dată. Nu pot să dau acum înapoi.
Va urma ☺
Cobor scările încercând să nu mă fac auzită. Zgomotul abia sesizabil al senzorilor mă sperie. Poate ar trebui să nu mă duc, prea multe semne, prea multă lumină, poate ar trebui să stau aici, poate ar trebui să las lucrurile aşa...Cu atâţia "poate" în suflet, ajung la parter. Aerul proaspăt al dimineţii mă izbeşte ca un duş rece. N-are nimic, n-are nimic, trebuie să mă duc unde a început tot.
Caut maşina cu privirea, zeci de maşini albastre, oare unde e a noastră, încerc să-mi dau seama fără să mă uit la numere şi fără să văd scaunul prinţesei. Întind telecomanda spre cea mai apropiată şi se deschide, am avut noroc. Mă urc, îmi trag scaunul în faţă, reglez oglinzile şi-mi pun centura. Respir adânc. Nu mai pot de frică. Pornesc maşina, semnalizez că plec şi bag în viteză. Îmi moare motorul. Simt că intru în scaun de indignare dar încerc din nou. Reuşesc acum. Plec.
Plec de tot.
Spre norocul meu, nu e trafic. Nu pornesc GPS-ul, ştiu drumul şi cu ochii închişi. De altfel, mă gândesc cât de oarbă am fost în tot acest timp. Am trecut mereu pe acolo, la fiecare plimbare, la fiecare evadare dar am văzut doar ce-am vrut să văd. Raze de soare, oameni ţinându-se de mână, fulgi de zăpadă, picături de ploaie, curenţi de aer, vânt ridicând praful, lumina lunii, reflexii în oglindă. Niciodată pe mine. Şi eu credeam că mă cunosc. Că sunt eu întreagă.
Sunt în centrul oraşului şi la un giratoriu mă obligă să fac dreapta deşi drumul pe care trebuia să merg era tot înainte. Nu-i nimic, îmi spun, fac acum dreapta şi la un moment dat, voi face stânga şi voi ajunge iar la drum. Fac stânga fără să semnalizez şi şoferul din spate mă claxonează prelung. Bă, c.oaie, îi spun în minte, dacă menţineai distanţa, nu mai claxonai acum să mă sperii, asshole, ştiu că nu sunt o doamnă că vorbesc aşa dar la dracu'cu toţi ipochimenii care cred că şoferia îi face mai buni, mai înalţi, mai deştepţi...şi aici îmi dau seama că din nou gândurile mi-au luat-o pe arătură, maşina la fel, în loc să ajung la drumul principal, sunt în plin câmp, trec pe lângă un cimitir pe care nu l-am mai văzut niciodată şi mă înfior. Cineva iese legănat din cimitir şi se uită la mine. Schimbăm priviri scurte şi mă întreb dacă nu cumva ne ştim. N-are cum, îmi răspund, nici nu ştiu unde sunt. Întorc maşina, îmi moare iar motorul, dau drumul la muzică să mă calmez şi să nu mă mai simt tremurând de frică. Intru în toate gropile şi ocolesc în ultimul moment o pisică ai cărei ochi roşii mă fac să mă uit scurt în oglindă la ai mei. Mă cuprind îndoielile şi aş vrea să mă întorc în Sibiu dar chiar atunci nimeresc drumul bun.
Accelerez. Nu e nimeni pe drum. Nu mai pot de nerăbdare. Am ajuns la râul "Valea Hotarelor". Încetinesc şi opresc maşina. Mă uit lung la mine în oglindă până să mă dau jos. Nu mă recunosc. Nu-i nimic, îmi spun. Nu e prima dată. Nu pot să dau acum înapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu