Vrăjitoria este să-ţi pese

Nu mai dau înapoi. Merg tot înainte. Ştiam asta de la început, nu pot să spun că nu-mi amintesc. Fiindcă îmi amintesc. Nu tot dar frânturi. Dacă aş vrea să-mi amintesc tot, aş deschide revista şi aş vedea acolo, negru pe alb, derulându-se toată povestea. Aş scoate şi aş arunca în apă, într-o cutiuţă, tot ce nu mi-a convenit şi aş păstra tot ce mi-a plăcut. Ştiu că reîntoarcerile sunt iluzii. Sau aluzii la ceea ce ar fi putut să fie. Dar nu acum. În altă viaţă. Am cuvinte notate, uneori în  engleză, uneori în franceză, chiar în spaniolă pentru a cuprinde mai bine ineditul unei poveşti. Pentru a retrăi. Ca madlena lui Proust.

Femeia e acolo, în faţa cabanei. Slabă, roşcată şi cu ochii verzi. Şi atât de iertătoare! Eu. În altă viaţă. 

-Ai venit, spune. Adu-mi apă, te rog, mi-e atât de sete! 

Ascultătoare, îi dau o cană cu apă. O bea însetată. 

-Facem o cafea şi bem o ţigară, zâmbeşte hâtru. Îi zâmbesc şi eu. Într-o parte. În cealaltă, nu. Fiindcă ştiu că are cancer.

-Hai, spune-mi ultima glumă pe care ai auzit-o! 

-Cum se numeşte un bărbat bun la pat? 

-Cum, tâmplar?

-Să vezi că aşa am crezut şi eu şi aşa am şi răspuns. Dar adevărul că un bărbat bun la pat se numeşte tapiţer. 

-Şi tu n-ai avut replică la bancul ăsta stupid?

-Ba da...l-am întrebat pe respectivul cum se numeşte femeia care ştie întotdeauna unde-i este bărbatul! 

-Vai, vai, femeia asta e văduva, aşa e? 

-Vai, vai, fix văduva. Nu i-a picat bine răspunsul. Îmi aduc aminte de cele mai neinspirate bancuri în cele mai neinspirate momente. 

-Dar ce făceai?

-Stăteam. Urăsc să stau şi să aştept. Îmi place să merg cu maşina ore-n şir, să ascult muzică mai mereu, să citesc în permanenţă dar urăsc să stau şi să aştept. Lipsa de acţiune mă face să simt trecerea timpului şi ştiu că nu pot să-l opresc. 

-Puteai s-o suni pe maică-ta, iar n-ai sunat-o de săptămâni întregi, aşa e? 

-Da. N-am sunat-o. Ultima dată mi-a spus să nu pun apă plată la flori, aşa snoabă mă crede. 

-Treci şi tu peste, nu poţi?

-Trec. Numai că mai târziu.

-Vezi tu, uneori nu există mai târziu. Se opreşte naibii timpul şi o să rămâi blocată într-o bulă. N-o să ai cuvintele la tine să te ajute. Şi dacă o să le ai, tot n-o să te ajute. Unele dureri trebuie să le trăieşti până la capăt. Până se usucă şi se transformă în altceva, ca florile de soc. Nu există morfină pentru dureri sufleteşti. Doar uitare. Şi ultima durere trăită care a fost? Pentru ce-ai venit iar aici, pe furiş?

-M-am întâlnit de două ori cu necunoscutul. Şi de două ori nu l-am cunoscut, ca atunci când treci prin faţa oglinzii şi nu te recunoşti. Ca atunci când pui "o" în loc de "a" în engleză şi e o diferenţă insesizabilă în anumite cuvinte şi te zgârie pe retină şi ştii că că e ceva în neregulă dar nu-ţi dai seama ce e. 

-Înţeleg. Acceptă şi tu imperfecţiunea lucrurilor fără să le mai judeci. Nu merită. Vrăjitoria este să-ţi pese, chiar dacă doare. Te întăreşti şi nu mai doare. După un timp. Devii precaută, tot mai precaută, nu mai simţi, nu mai jeleşti. Vorbeşti mai puţin, ca să nu se simtă.Ţi-ai făcut tatuaj?

-Mi-am făcut.
-Hai să luăm o cutie. Scrie pe hârtie tot ce-ţi trece prin minte şi apoi pune hârtiile aici.

Iau post-it-uri şi scriu pe ele : timp, nepăsare, griji, speranţe, amour, caring too much, le petit prince, precauţii, raţiune, dorinţă, overthinking, insomnii, mâini înlănţuite, et si tu n'existais pas, zâmbete, semne, cancer, următoarea, poveşti, vise, verde, viteză, păduri, soare, frici, singurătate, fericire, cuvinte, not right, depărtări, îndepărtări...Fiecare cuvânt cu povestea lui.

Pun hârtiuţele într-o cutie şi i-o înmânez. De-ar fi atât de simplu să scap de povara cuvintelor doar pasându-le aşa, unei hârtii, unui laptop. Nu oamenilor. Nu lor.