De când îl caut...sunt cel puţin trei săptămâni.
Primesc veşti contradictorii: ba c-ar fi, ba că n-ar fi. Şi urăsc să-l caut.
No news is good news. Şi-n cazul ăsta, o fi de bine sau de rău?
Nu l-aş căuta dar trebuie. E un gol imens acolo unde ar trebui să fie. Am încercat să umplu cu altceva, să fac golul să pară mai mic, să reduc diferenţa prea mare. Subterfugii. N-a mers.
A trebuit să-l caut din nou. Nimic.
A fost bine când oficial mi s-a spus că nu este, doamnă, ce nu înţelegi? Dacă nu se deschide, nu e uşa ta. Maxim.
Apoi uşa s-a blocat, nu s-a mai deschis. Am oftat uşurată. Am scăpat.
Totuşi trebuie să insist.
Urăsc să fac asta.
Uşa se deschide precum peştera lui Ali Baba şi acolo nu e nimeni. Nimic. Încerc să nu mă gândesc la câte reproşuri o să mi se facă. Urăsc reproşurile alea voalate. Că există, că trebuie să insist, să întreb mai sus. Ah, nu. Ce mă enervează să întreb mai sus. Nici ironia nu mă ajută acolo. Nu poţi să comunici dacă există bănuieli.
Trebuie însă. Întreb şi mi se răspunde sec : Mai caută! Şi-mi aduc aminte când am fost întrebată, pe holurile Facultăţii de Litere : Nu vă supăraţi, caut şi eu sala 36? I-am răspuns : Nu mă supăr, căutaţi-o!
Exact la ce mă aşteptam.
Dacă privirile chiar ar conţine săgeţi...
Astăzi verific din nou mai sus. Nu e deloc, mi se spune, de unde am auzit eu că ar fi? De la altcineva care verifică sursele astea de doi lei. Şi-l sun să-l întreb de ce naiba m-a indus în eroare şi mă face să-l caut de trei săptămâni şi el nu e? Aşa a auzit şi el, se scuză. Cine se scuză, se acuză. Fără să verifice. Vinovată în egală măsură.
Primesc veşti contradictorii: ba c-ar fi, ba că n-ar fi. Şi urăsc să-l caut.
No news is good news. Şi-n cazul ăsta, o fi de bine sau de rău?
Nu l-aş căuta dar trebuie. E un gol imens acolo unde ar trebui să fie. Am încercat să umplu cu altceva, să fac golul să pară mai mic, să reduc diferenţa prea mare. Subterfugii. N-a mers.
A trebuit să-l caut din nou. Nimic.
A fost bine când oficial mi s-a spus că nu este, doamnă, ce nu înţelegi? Dacă nu se deschide, nu e uşa ta. Maxim.
Apoi uşa s-a blocat, nu s-a mai deschis. Am oftat uşurată. Am scăpat.
Totuşi trebuie să insist.
Urăsc să fac asta.
Uşa se deschide precum peştera lui Ali Baba şi acolo nu e nimeni. Nimic. Încerc să nu mă gândesc la câte reproşuri o să mi se facă. Urăsc reproşurile alea voalate. Că există, că trebuie să insist, să întreb mai sus. Ah, nu. Ce mă enervează să întreb mai sus. Nici ironia nu mă ajută acolo. Nu poţi să comunici dacă există bănuieli.
Trebuie însă. Întreb şi mi se răspunde sec : Mai caută! Şi-mi aduc aminte când am fost întrebată, pe holurile Facultăţii de Litere : Nu vă supăraţi, caut şi eu sala 36? I-am răspuns : Nu mă supăr, căutaţi-o!
Exact la ce mă aşteptam.
Dacă privirile chiar ar conţine săgeţi...
Astăzi verific din nou mai sus. Nu e deloc, mi se spune, de unde am auzit eu că ar fi? De la altcineva care verifică sursele astea de doi lei. Şi-l sun să-l întreb de ce naiba m-a indus în eroare şi mă face să-l caut de trei săptămâni şi el nu e? Aşa a auzit şi el, se scuză. Cine se scuză, se acuză. Fără să verifice. Vinovată în egală măsură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu