Căutăm în viaţă tot felul de liane care să ne ajute : să mergem mai departe, să privim cu alţi ochi evenimentele, să uităm, să ne trezim dimineaţa, să ne organizăm, să facem ceva ce n-am face, să spunem ceva nespus, să ne păstrăm ritmul sau să-l recâştigăm, să ne facem curaj, să mai putem visa, să muncim şi ceea ce nu ne(mai)place. Iar singura liană la îndemână şi singura pe care ne putem baza fără condiţionări şi ataşamente nesănătoase este relaţia cu sinele. Celelalte relaţii, conexiuni, evenimente...sunt poveşti. Care se termină brusc, cu "v-am spus o mare minciună".
Sperăm să prindem jackpot-ul, să ne intre o dată din flop cele mai bune cărţi sau măcar pe turn să ne pice ceva, aşteptând cu sufletul la gură river-ul. Dar avem toţi aceleaşi cărţi şi jucăm la aceeaşi masă? Cam nu. Şi dacă nu jucăm la aceeaşi masă şi nici nu ştim regulile poker-ului sau ale altor jocuri(de noroc?)de ce ne purtăm ca şi cum am cunoaşte noi ceva? Ca să ignorăm ceea ce se ascunde sub un zâmbet amar, sub durerea unui rămas care numai bun nu este. Cum ar putea fi rămasul bun? Totuşi...
Cântă Smiley acompaniat de Feli: Am mai şi călcat strâmb, nu-i nimic că doar noi vom observa/Şi întregul pământ este doar un ring de dans, dans, dans...Cam 17 kilometri parcurg zilnic, îmi duc botinele la un cizmar hâtru din cartier şi îi spun care este problema iar el, hâtru şi sibian până-n măduva oaselor(sau poate vâlcean, se poate orice) îmi spune făcându-mi cu ochiul:
-Nu-i nimic, toată lumea calcă strâmb... ca să am eu de lucru!
Iar eu credeam că nu mai există cizmari, că nimeni nu calcă strâmb.
Citim pe Facebook, aflăm de la televizor, de la prieteni sau rude că X sau Y a murit. Brusc. De tânăr. De sănătos. De plin de viaţă deşi fuma suicidal sau muncea ca apucatul din zori până-n seară. Primim mesaje despre adevărul condiţiei umane. Că uităm să trăim. Că trăim că şi cum n-am muri niciodată şi murim...fără să fi trăit. Toate-s vechi şi nouă toate. Dispar lianele alea. Rând pe rând. Fiindcă viaţa chiar e un joc de poker.Trebuie să ştii bine cărţile, comportamentul partenerilor de joc, când să te arunci, când să joci la cacealma, când să joci totul pe o mână. Noroc sau înţelepciune? Câte puţin din amândouă.
Cu atâtea plecări bruşte, sper că oamenii pe care-i ştiu să-şi amintească nu că vor muri ci să trăiască. Să aprecieze ce au, familia, răsăritul de soare dintr-o zi geroasă, respingerile şi lecţia lor, durerile şi înţelepciunea care ar trebui să urmeze, iertările, iubirile, clipa cu toate bucuriile ei, singurătatea care te apropie de tine, punctele de suspensie, lianele, ziua în care-ţi dai seama pentru ce te-ai născut, muzica, literatura, fanteziile, poveştile, bunătatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu