Cai verzi pe pereţi

Stăm întinse pe jos şi ne minunăm de soarele cu dinţi, nu ştim dacă e primăvară sau e iarnă. Andre îmi şopteşte că zâna iarnă a îmbătrânit şi d-aia e zăpadă şi e soarele ăsta orbitor.   

-A îmbătrânit şi ea, mamă, ce să facă? A dat cu zăpadă în noi să ne mai amintim de ea că a văzut că ne bucurăm de venirea primăverii.  

-Ai dreptate tu, Andre! Sunt şi oameni aşa, dacă te văd bucuros, aruncă imediat cu ceva răutăţi în tine.  

-De ce, mamă?

-Doar asta au ! Dacă ar avea bucurii, iubiri sau fericiri, asta ar arăta şi ei...dar dacă nu au, arată ce au! Ca oamenii bătrâni! Dar sunt şi bătrâni buni! 

-Dar bătrânii miros, mamă!

-Miros, princess... şi noi o să avem un miros specific când îmbătrânim!(Nu vreau să dezbatem acum subiectul ăsta).
  

Apoi ascultăm muzică grecească. Ne bucurăm amândouă de Nikos Vertis. Eu citesc un articol despre cei care-şi închiriază apartamentele prin Airbnb şi nu pot să nu mă mir de expresia"n-am halit nu ştiu ce poveşti" a unui om, aparent educat. Dar puţine mai sunt care să mă mire aşa că trec şi peste halitul omului cu şcoală, cum ai trece peste acele secrete pe care le ştie toată lumea. În afară de cine trebuie. Şi apoi îmi amintesc de vorba nu ştiu cui, nu ştia nici el la cine a citit-o că atunci când se-apucă cineva să aibă caracter, de obicei îl are urât. Dată fiind situaţia, n-ar putea fi mai adevărat. Trist? Nu. Aşa, ca viaţa. Un alambic din care să-şi ia fiecare lichidul pentru a (putea)continua: doruri nestinse, amintiri de neîndurat sau de îndurat, bucurii cu viaţă în ele, zâmbete şi vorbe pe potrivă, urări de bine, dorinţe(ne) îndeplinite. Cai verzi pe pereţi.
  

Mă decid să încep curăţenia de primăvară. Încep cu hainele. Scot haine din şifonier şi mă uit lung la ele. De unele nici nu-mi mai amintesc. Pe astea o să le arunc primele. Ochii îmi cad pe o rochie.  

 -Rochia asta am luat-o din Italia. N-am purtat-o niciodată! De ce am luat rochia asta, Andreea?!
 -Degeaba!

 

Ne băgăm la somn. Îmi spunea ea poveşti, eu i-am spus cândva o poveste a unui om care a mâncat prea multe ridichi de iarnă şi s-a transformat într-o ridiche pe care a mâncat-o soţia lui(ca într-o căsnicie, na, cu bune, cu rele) iar ei i-a plăcut atât de mult că a inventat ad hoc  o poveste cu o fetiţă care a mâncat ciocolată care nu se termina niciodată. Şi nici fetiţa nu se tranforma în ciocolată, cum altfel, că doar n-o s-o mănânce cineva! Mă adoarme... 

                                                               

 Foto:   Înălţare. Prislop