Femeia la 1000 °C

Sau ultima carte citită, autor Hallgrímur Helgason, Editura Art, colecția Musai, 500 și ceva de pagini, mie mi s-au părut mai puține, așa(mi) se întâmplă când îmi place ceva. 

Poate că această carte ar fi putut să se numească simplu "Câte poate îndura o femeie" dar titlul n-ar mai fi fost atât de tentant și cu ocazia asta, sper ca măcar recenzia s-o citească mai multă lume. Nu se așteaptă nimeni la o recenzie tip, nu? Tip 1, tip 2...Sau ceva clasic? Poate încerc cândva.  

Femeia la 1000 °C este povestea vieții reale a nepoatei primului președinte al Islandei...mai sunteți pe aici? Povestea Herrei Björnsson, adică. Totul pe fundalul celui de-al doilea război mondial. Un căcat, ca toate războaiele care izbucnesc din cauza bărbaților și cel mai mult suferă, ca de obicei, tot femeile. Herra, 80 de ani, cu o grenadă la îndemână, care reprezintă liana ei în caz de ceva neprevăzut, viața însăși uneori, își face programare la crematoriu. Să fie incinerată. Așadar cele 1000 de grade din titlu asta sunt și nu ceva extrem de erotic(există așa ceva în erotism sau este și gata?) cum am putea fi tentați să credem.

Zice Herra : E nevoie de o viață întreagă pentru a înțelege viața. Acum și aici suntem mereu cam proști, însă atunci și acolo suntem un pic mai înțelepți. Pe timp de război, toată lumea se simte bine pentru că nimeni nu are de ales. Pe timp de pace, pe oameni îi apucă nefericirea pentru că trebuie să aleagă și să refuze. Toate războaiele se nasc, așadar, din tânjirea infinită a omului după fericire. De nimic nu se tem oamenii mai mult decât de pace pe pământ. Și zic eu, după evenimentele ultimei săptămâni, că oamenii nefericiți acasă, plictisiți și cu o viață la limita supraviețuirii, disperați de prea puținul care-i înconjoară, aleg să împartă ce au: proști sunt, prostie împart, răi sunt, răutate împart, caracter ioc, lipsa de caracter acuză. 

Părerea Herrei despre viață, suflet, timp, dragoste și alți demoni, după ce războiul în care n-a vrut să între(cine-ar vrea?) dă cu ea de pământ, își pierde părinții, este violată, iubește cu intensitate două zile cât să-i ajungă toată viața, își regăsește tatăl, nu și mama, fumează în draci până cancerul o doboară și i se mai dau puține zile de trăit dar ea continuă să trăiască...o mie de vieți:

Uneori ținem minte mai degrabă lucrurile pe care nu le înțelegem.
Dacă n-ai nicio șansă, atunci mergi pe pipăite. Așa lucrează sufletul: încearcă să atenueze fiecare șoc repetându-l la nesfârșit până când îl golește de durere. 
Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști. 
Natura e oarbă la istoria omului( și istoria e oarbă la natura omului, zic eu).
Cele mai nocive specimene din orice societate sunt întotdeauna așa-numiții intelectuali inculți: semidocții și predicatorii la locul de muncă cu o educație contrafăcută și ambiții artistice neîmplinite sau obezii megalomani care-și umflă egoul mâncând rahat(și chiar victimizându-se, aș adăuga).
Dragostea e declanșată de două lucruri: suprafața și substanța.
Cam așa s-ar rezuma existența noastră: nu facem decât să ne cioplim visele cu toporul. Eliberarea de tot ceea ce ți-ai dorit cândva și de tot ceea ce ai avut. 

Ce mai e războiul pentru copilul Herra : pe cadavrul unei femei de pe marginea unui drum am găsit o bucățică de unt, pe care am păstrat-o sub haine; mi-a ajuns o săptămână întreagă. 
Fiecare pentru el și Dumnezeu împotriva tuturor. Războiul îi unea pe oameni pentru a-i dezbina apoi mai bine.
(Oamenii)înțeleseseră că umanitatea își scrie istoria scoțând-o din cărți și aruncând-o în foc, într-un loc în care începutul și sfârșitul coexistă, locuit doar de diavol și de Dumnezeu. Și omul îi îngrozise pe amândoi. 

Războiul se termină, însă pentru Herra el continuă sub alte forme, cum continuă pentru toate femeile care pierd copii, pierd iubiți sau nu-i găsesc niciodată, găsește liniștea, ba chiar și dragostea în persoana unui narcoman care aproape o omoară dar ea se dovedește mai puternică și o ia iar de la capăt, pentru a nu știu câta oară. 

Spune aproape de final : Și nu aveam nicio ușă la care să bat, fiindcă nu mai existau uși. Când a trebuit să lupți ca să supraviețuiești în fiecare zi a vieții tale atâția ani și victoria se întrevede în sfârșit, brusc te copleșește indiferența.