Paznic

Sunt un paznic hodorogit. Fata care m-a rugat să scriu ce urmează îmi spune că sunt ceea ce-mi spun eu că sunt. Că sunt afirmațiile mele. Mi-a spus că o să-mi corecteze și greșelile în caz că am deși ea are îndoieli că aș face prea multe. Zice că toți greșim...Îmi place de ea. Mi-a spus că o să lase și asta scris fiindcă simte că acesta-i adevărul și nu se teme de el. În viață, zice ea, căsătoriți sau nu, în concubinaj sau te în miri ce fel de relații, e normal să-ți mai placă și altcineva. Unele atracții devin derapaje, altele devin obsesii. Iar unele doar vise pe care le uiți dimineața la trezire fiindcă altă posibilitate n-ai. 

Pe ecuson scrie "agent de securitate". Ce nobil! Paznic, tot dracul ăla! Când mă trezesc, la ora 4, să plec la serviciu, să păzesc magazinul, mă cuprinde scârba. Ce bărbat mai sunt și eu...dar trebuie să mai lucrez câțiva ani până să ies la pensie. Nu credeam când eram tânăr că apuc pensia. Trăiam ca și cum aș fi murit a doua zi, fumam ca un turc și nu-mi era frică de nimeni și nimic. Și timpul a trecut. Munceam pe unde apucam și la sfârșit de lună nu mai aveam nimic. Am învățat la școală. Mult. Am citit și mai mult dar în van. M-am trezit într-o zi că iubesc cu disperare o femeie care m-a iubit mult înainte s-o iau razna de tot. Iar când m-am deșteptat și eu că nu mai pot fără atingerea ei și fără glasul ei, nu mai era deloc. Și eu care credeam că le-am avut pe toate și că le cunosc pe toate, că sunt la fel...S-a stins lumina în mine. În ea se stinsese dorul mai demult dar a avut grijă să nu-mi dau seama. Eram orgolios, pe orice puneam mâna se tranforma în aur și mă mândream al dracului cu asta. Dar era un aur fără valoare. Nimic nu dura. Nu țineam cont. Construiam. Cu cap dar fără coadă. Țin minte că în acele ultime zile, dinaintea plecării Ei, îmi revenea continuu în minte începutul romanului Anna Karenina și îmi spuneam, schimbând puțin, că toate muierile îndrăgostite seamănă între ele, sunt niște pisici fără discernământ dar că alea care nu mai sunt îndrăgostite, sunt toate diferite. Mă tot călca pe nervi una, Aritina, o țin minte și acum. Ea cu numele ei...Voia să stau doar cu ea, să-mi las femeia cu care stăteam în casă, să fiu cu ea, în brațele ei, în visele ei. Era atât de apucatoare, de hrăpăreață, că după ce mă întâlneam cu ea câteva ore, beam cu zilele să mă uit. Aia de acasă știa și nu zicea nimic. N-o iubeam pe Aritina. Stai, trebuie să-mi iau postul în primire. Câte unul mă tratează de parcă aș fi un nimic. Câte unul, mai educat, mai domn, salută și mulțumește. Dar un șef mai mic, care se laudă că are, auzi la el, două facultăți, una fiind după părerea mea, facultatea de-a pupa  fundul unor șefi mai mari, e un gunoi. De-ar linge și scările….Că trebuie, ocazional, zice-se, să le mătur și să le spăl, deși nu e în fișa postului. Dar câte nu îndură omul până își dă seama ce se întâmplă! Unii trec din coșmar în coșmar, din alegere proastă în alegere și mai proastă. Fata asta pentru care scriu, mi-a spus că e posibil pentru fiecare să meargă pe alt drum, unul mai bun. Doar comoditatea nefericirii și frica de posibila fericire îi face să  aleagă mereu prost. Suntem fricile noastre, îmi spune. Și-am vrut s-o întreb dacă îi e frică de ceva, oare nu-i este?  Mi-a spus  fără s-o întreb, aducându-mi aminte de Ea: doar de uitare. 

Copiii ăștia care lucrează pe aici, unul mai obraznic și mai nerăbdător ca altul, toți îmi amintesc de mine. Închid ochii la toate măgăriile lor. Cred că au timp. 

Termin aici, trebuie să fac ditamai raportul, să scriu și să tot scriu, de parcă ar citi cineva, uneori mai scriu și câte o fantezie. Că mai am și eu, ce dacă sunt cam bătrâior. Sunt paznic și potrivit tuturor preconcepțiilor, sunt prost ca noaptea. Să profit, zic.   

                                             

Foto: meserii