Am cincisprezece minute la dispoziție să mănânc. Ce oripilat am fost la început! Cum naiba, cincisprezece minute? Eu care aș fi stat o o oră să savurez fiecare aromă, fiecare textură, să stau și să mă bucur de fiecare moment! Dar asta era odată. Ca niciodată. Mi-am calculat timpul. Acasă, singur cuc, mâncăm în zece minute. Fără să știu ce și cum. Multe sunt acum fără să știu ce și cum. (Alice - Paznic)
Sunt iar copil, cu părinții la masă. Mama, tăcută, ne întinde pâinea. Apoi ne pune ciorbă în castroane. Nu binecuvântează nimeni nimic, mama zicea că nu există nimeni sus și eu o credeam. Îi tremură mâinile și după muțenia totală, necaracteristica, ghicesc că iar a supărat-o tata și de gât mă strânge o teamă. Acea teamă. Că se vor despărți, știu un copil cu părinții despărțiți. Tata, un om înalt, slab și foarte vorbăreț, ocupă tot spațiul și aerul din jurul lui când povestește câte o istorioară. De data asta, e mut și el. Ar vrea să-i spună ceva mamei, s-o certe oare? Poate s-o împace, s-o mângâie. N-am aflat-o niciodată. Mama însă l-a oprit:
-Nu la masă. Mâncarea e pentru suflet. Nu ne îmbolnăvim mâncând.
Două zile mai târziu, timp în care mama n-a mai scos nici un cuvânt, m-a pus să-mi iau puținele haine într-o plasă, ea și le-a luat pe ale ei într-o valiză de lemn și duși am fost. Tata nu ne-a găsit niciodată. Nici nu știu dacă ne-a căutat. Eu mă mulțumeam cu bucuriile mamei, cu zâmbetele ei, cu mulțumirea ei nedisimulată. Era împăcată. Îmi spunea că cine răspunde neîntrebat și dă explicații necerute, a făcut ceva de care vrea să scape. Să nu cred niciodată astfel de oameni. Știam că se referă la tata dar n-am întrebat-o. Mai zicea să nu lingem niciodată unde am scuipat. S-a înnorat brusc afară. Am apucat să mănânc rapid un sandviș și un ardei. Colegul meu a băgat și-o ceapă care duhnește în sala de mese. Apoi o să duhnească în jurul lui, în magazin. E un hâtru. Trage și-o dușcă de rachiu pe ascuns. Eu m-am lăsat de mult dar simt orice miros de alcool și pielea se înfioară pe mine. După ce că e tot mai uscată și mai pătată, se mai și strânge când simt orice urme ale vieții pe care am dus-o.
Sunt cuminte acum. În geantă am Solenoidul lui Cărtărescu, l-am cumpărat o dată de la unul, în tren. Îl furase. I-am dat 10 lei pe el, el și-a luat țigări, eu mi-am luat o cărămidă. Ca și greutate, desigur. Sper s-o termin cândva. Începutul m-a scârbit, cu descrierea păduchilor pe care-i avea protagonistul și a diverselor părți ale corpului pe care le lasă în cadă, după ce se spală. Dar, na, o fi ceva și în aceste descrieri, oameni suntem, nu? Că și Dragnea o fi prezentând ceva interes pentru fata aceea care-ar putea să-i fie nepoată. În afară de cel financiar. Sau mai sigur fata are ceva daddy issues. Sunt în măsură s-o înțeleg, am avut wine issues, women issues, money issues, self esteem issues etc. Dar nu știam pe vremea aia. Eram doar defect. Nici asta nu știam. Prăpădit, se zicea. Îmi ziceau oamenii, pe la spate. Dar sunt cuvinte care ți se spun pe la spate și le știi foarte bine și cuvinte care ți se spun în față și nu le întrevezi sensul. Ca fata asta pentru care scriu, zice că acum vreo 15 ani, timp vreo 2 ani n-a văzut și n-a simțit nimic, n-a crezut nimic din toate sensurile ce-i se arătau. Dar și când le-a văzut...s-a mirat cum a trăit așa, moartă. Eu știu. Am fost alcoolic. Trăiam în sticla de vin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu