Ce-a fost și ce n-a fost 2017

Anul pe picior de plecare, 2017, a fost un an al echilibrului. Precar. Al cunoașterilor și al necunoașterilor(de sine). Al pendulărilor între acestea două. Anul în care m-am apropiat cel mai mult de princess, poate și fiindcă se exprimă tot mai bine, mai clar. Iar eu am fost tot mai dispusă s-o aud, s-o ascult cu totul căci până acum(așa mi s-a părut) am fost concentrată exclusiv să fie sănătoasă, să aibă de toate și apoi mi-am dat seama că ea are nevoie mai mult ca orice să fiu lângă ea total, să ne conectăm la toate nivelele astfel încât să știe că sunt prezentă pentru ea chiar și când e la grădiniță iar eu la lucru. Departe(una de alta) dar împreună. Și poate de asta și postările legate de ea au avut cele mai multe citiri. Pentru că acolo am fost eu total și cei mai mulți s-au regăsit în povestea noastră de dragoste.
 
 A fost un an al întrebărilor. La multe n-am vrut să răspund. Ca și cum n-aș fi înțeles întrebarea. Am mai vrut s-o aud o dată și apoi am dat un răspuns total diferit. Căci adevăratele răspunsuri stau îngrămădite, amenințând să vină tăvălug peste mine. Dar nu. Le țin bine încuiate cu cheia. Apropo de chei, de două ori am aruncat cheile în dulapul de la lucru anul acesta și apoi am închis. Am fost nevoită să schimb iar sistemul de închidere. Nu înseamnă nimic întâmplarea. Doar că am fost cu capul în nori. Dar poate că sunt întâmplări în viața fiecăruia dintre noi, care, prin repetiție, ar trebui să ne învețe o lecție, poate că ar trebui să vedem ce am  închis cu cheia în dulap și vrem să rămână acolo. Scheletul acela din dulap. Sau putem să-l ignorăm.

N-a fost 2017  un an în care să reușesc să evit persoanele superficiale, misogine, vulgare, răuvoitoare, degrabă inventatoare de idile. M-am prefăcut că nu aud, că nu-i înțeleg, că nu-i văd pe acești oameni. Până când mi-am dat seama că important este răspunsul meu la ceea ce transmit ei. Modul în care mă afectează. Gândurile mele legate de ceea ce verbalizează. Dar dacă nu se pliază pe sistemul meu de valori nu înseamnă decât un singur lucru: sisteme de valori diferite. Desigur, o să-i ocolesc cât se poate de mult indiferent că la un moment dat mi s-a părut că ar avea o poveste interesantă de spus. Povestea lor, scenariul lor.
 

În 2017 am reușit să citesc mai mult ca-n anii precedenți, mai ales spre sfârșit de an. Legat de literatură, marea mea pasiune, mi s-a întipărit asta în minte: Păsările au aripi, oamenii au cărți. Nu știu cine a spus-o dar ce contează? Apoi am mai citit că unii oameni caută în cărți să uite iar alții să(se) găsească. M-am tot gândit : ce vreau eu să uit? Într-o zi nu m-am recunoscut, am trecut prin fața unui panou lucios și eram eu acolo, fără să-mi dau seama și m-am uitat lung încercând să-mi aduc aminte de unde o știu eu pe fata asta. Mi s-a mai întâmplat de două ori în viață ceva asemănător. Am trecut pe lângă două prietene bune și cu ochii-n ochii lor, nu le-am recunoscut. Asta după ani de stat împreună, de mâncat din aceeași farfurie, de împărțit aceeași bancă. Dar nu ele se schimbaseră, ci eu. Și atunci mai sar o dată din mine, sperând să nu mă mai găsească cuvintele, amintirile. Să trag cortina iar atunci când se va ridica, să se joace teatrul altora. Iar noi să ne trăim viața autentic dar departe. Să ne regăsim în vreo carte. Fericiți până la adânci bătrâneți.   

  

În 2017, într-o zi de octombrie, la supărare din aia balcanică, latină și cu ceva din dârzenia dacilor, i-am spus Andreuței că-mi vine să plec în lume.

 

 Răspunsul ei simplu m-a readus cu picioarele pe pământ:

 
 -Fără mine?                                        

Să aveți un an 2018 magic, plin de iubire( mai ales de sine fiindcă de la ea pleacă toate), cu împliniri, cu bucurii, zâmbete si recunoștință!