Blue November

Vorbeam ieri cu cineva despre teama care mă cuprinde atunci când trebuie să încasez bani, teama că aș putea greși cu ceva. Și am în acest sens niște amintiri care stau încă acolo, fără să le găsesc închiderea, rezolvarea. 

Sunt eu, în 1987 sau poate '88 și mama mă trimite la o tutungerie să cumpăr șampon. Acum încerc să-mi dau seama de ce la tutungerie se găseau și șampoane, probabil era un fel de butic universal, cu de toate, mai puțin lapte, carne, pâine sau ouă căci astea se găseau la magazinele la care stăteam la coadă de la 4 dimineața. Când îmi aduc aminte de aceste cozi, de curentul pe care-l primeam cu porția, de  apa pe care trebuia s-o păstrăm în cadă, în ce miri ce oale și sticle, mă mir oarecum că sunt oameni care-și doresc revenirea acelor vremuri. Dar deviez de la subiect. Mama îmi dă o hârtie de 100 de lei și-mi spune să iau ce șampon vreau cu excepția unuia într-un tub albastru. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori. Ajung la magazin, îi întind vânzătorului hârtia albastră(eu așa o țin minte, albastră, cine-mi poate spune cum era?), mă uit peste rafturile de produse și cer fix, fix, șamponul albastru. Costă 9 lei, omul îmi dă șamponul și rest fix, fix 100 de lei dar eu nu-mi dau seama de acest lucru. Mă duc acasă la mama. Ea mă ceartă că n-am înțeles și am luat acel șampon, eu sunt îngrozită, îmi aduc aminte perfect acea teamă, o simt încă în tot corpul. Și au trecut 30 de ani de atunci. Nu știu cum s-a rezolvat cu restul dat greșit de vânzător și în urma căruia aveam un șampon gratis dar de proastă calitate. Dilemă. 

Peste ani, în 2008, în plină criză economică la noi, cineva mă recomandă să lucrez la un...un patron din Vâlcea. Abilitățile de reprezentant și coordonator erau un plus. Dar problema era că îmi era atât de teamă de acest individ că mă apuca tremuratul numai când îl vedeam. Probabil și el simțea că îmi este frică de el pentru că era cu atât mai rece și mai dușmănos. Niciodată nu mi-a fost atât de frică de un om. Eu înțeleg că un patron trebuie să-și conducă afacerea cu braț de fier dar n-am înțeles de ce s-a apucat să urle la mine din senin că el se trezește la 4 dimineața pentru bunul mers al afacerilor sale : Tu știi, în pula mea, că eu mă trezesc la patru să mă ocup de afaceri, de oamenii care lucrează în magazinele mele? Așa mi-a spus. Nu știam, nu. De frica lui, rasturnasem ceva prin depozit, tremuram toată și-mi reproșa că produsele nu erau aranjate la milimetru, că sunt clienți care ar putea observa asta și ar pleca în altă parte. Poate plecau în altă parte fiindcă acolo și-o cămașă din așa-zisul bumbac bio(care se calcă la sfântul așteaptă) costa peste 500 de lei.  Am stricat și ceva la casa de marcat. După discuția asta, mi-am luat lucrurile și-am plecat acasă, ză patronul lui pește era atât de nervos când i-am spus că nu mai vin că a închis magazinul și nu mai nimerea nici parola la alarmă iar când i-am spus-o eu, s-a abținut din greu să nu mă pocnească, mâna dreaptă i-a zburat înspre mine dar s-a oprit în ultimul moment. Încă țin minte apusul greu, răceala acelui noiembrie trist, dureros, când m-am simțit depășită de situație. Nu puteam nici să plâng, să mă eliberez. #metoo

Noiembrie 2017. Princess e răcită, merg la farmacie să-i iau medicamentele de pe rețetă. Farmacista e foarte tânără, e nouă. Îi simt panica din voce și din gesturi, ca o gheară rece, invizibilă, care i se plimbă pe corp. Princess stă liniștită pe un  scaun, eu mă uit în ochii farmacistei, încercând să-i inspir încredere, nu mă grăbesc, nu-i nicio problemă. Îi dau 100 de lei pentru o cutie de vitamine care costă 9 lei. Nu e bine, nu știe cât să-mi dea rest. Se scuză că nu are mărunt deși observasem că erau bani în casă. Pleacă și știu că o să vină cu mai puțini bani. Îmi numără 81 de lei, cu mâinile tremurânde. Mi-e milă de ea, așa tremuram și eu deși n-am greșit niciodată. Îi spun că nu mi-a dat restul corect și îi arăt banii. De abia atunci se lămurește că mai trebuiau 10 lei, răsuflă ușurată, nu-mi mulțumește. Îmi mai dă 10 lei și eu plec acasă. În farmacie e plin de oameni bolnavi. 

A mai fost acest noiembrie despre oameni care m-au înjurat în mesaje private, despre oameni care s-au plâns că îi strânge verigheta, cu o femeie care m-a întrebat dacă biscuiții din fața ei sunt cu fructe de pădure. Eu eram cocoțată pe scară, căutam un produs care nu se lăsa găsit. I-am spus că sunt cu fructe de pădure după care mi-a spus că știa asta, scria și pe etichetă dar nu putea pierde ocazia de-a se băga în seamă cu mine, că m-a văzut acolo sus pe scară, așa frumoasă. Nici n-am râs fiindcă a venit lângă mine să batem palma după care a plecat, fâstâcită. S-a întors jumătate de minut mai târziu să mă întrebe unde găsește detergentul de vase pentru că după el intrase în magazin și s-a zăpăcit. 

Ma întrebam în acest noiembrie ce facem cu durerile care au prins coajă dar nu s-au vindecat? Le lăsăm așa, acoperite de coajă și ne amăgim cu afirmații pozitive dar în care nu credem sau facem cumva să le vindecăm, fie vorbind despre ele, fie răstălmăcindu-le ? Cred că afirmațiile pozitive au efect dar contează să avem rădăcini adânci în noi, un eșafodaj suficient de puternic să țină totul. Acceptarea deplină a sinelui ar fi soluția dar uite că sunt amintiri peste care nu se așterne praful, evenimente, relații și oameni care n-au devenit parte din ieri, cărora nu le-am găsit sensuri, depărtări și îndepărtări. 

Noiembrie.

Foto : Târgul de Crăciun din Sibiu