100 de zile de recunoștință

Am preluat ideea celor 100 de zile de recunoștință de la Cristina Oțel într-o perioadă în care mă luptam să văd părțile bune la serviciu. După ce-am citit un articol legat de exercițiul practicării recunoștinței zilnice, am dat de postarea Cristinei, apoi de diverse discursuri la conferințe TEDx, de cărți pe această temă și tot așa. Se înlănțuiau toate, într-o frumoasă coincidență dar eu nu practicam exercițiul. Nu eram pregătită, mă înverșunam să remarc numai răul de la lucru și dintr-una-n alta, nu mai suportam aproape nimic. Îmi mențineam viciul. Viciile.

Până pe 30 iulie. Când am vrut să văd dacă pot să fac asta, să mă aplec doar asupra celor bune din viața mea.  Simțeam că nu va fi ușor. N-a fost. Dar până la urmă e o nebunie să crezi că făcând același lucru în mod repetat vei obține alte rezultate(Albert Einstein a spus-o). Practicam des nerecunoștința deși nu părea, de ce să nu fi schimbat ceva?

Recitind părți din ceea ce a fost practic un fel de jurnal al ultimelor 100 de zile, mi-am dat seama că au fost oameni cărora le-am fost și le sunt recunoscătoare fără să-i fi menționat vreodată. Oameni cu care lucrez, oameni care-mi sunt superiori. Sunt cărți pe care le voi menționa la sfârșitul postării care m-au ajutat foarte mult. Nu mă uit deloc la televizor, sunt recunoscătoare și pentru asta. Am văzut două filme care mi-au plăcut, unul ușurel dar cu replici savuroase(nu cred că trebuie să vedem numai filme psihologice care să ne pună pe gânduri, cred că e necesar să ne facă mai buni, mai veseli dar asta e altă discuție)iar celălalt a fost ultima parte din Pirații din Caraibe. Și de câteva ori am văzut Kung Fu Panda, cam asta e tot ce văd la televizor. 

Rezum ce am scris în agenda celor 100 de zile de recunoștință, agendă care stătea degeaba și astfel devenind folositoare, motiv de recunoștință, de asemenea :

-zilele cu soare, cu mult soare, cu apusuri năucitor de frumoase, cu lună plină, cu soarele prezent pe cer în același timp cu luna dar niciodată aproape, zilele cu valurile marii spărgându-se de mal, îmbrățișându-ne trupurile(am scris asta, pe 16 august: Doamne, cât îmi plac valurile astea uriașe care se sparg de mal și fac ditamai liniștea).

-zilele în care m-am întâlnit cu frații mei, cu sora mea, cu nepotul și cumnații mei, cu cumnatele mele, zilele în care am râs cu lacrimi și am stat împreună de dimineață până seara.

-adevarurile alea crunte care m-au apropiat de mine și mi-au deschis ochii în privința unor oameni, a nejudecării și necondamnării nimănui căci dacă primul meu gând legat de ei era de iubire  sau de bucurie, de recunoștință, de drag sau doar de indiferență, înseamnă că nu eram pierdută de tot în practica nerecunoștinței.

-aprecierea clipei, a momentului prezent, a răbdării pe care i-o tot ceream fetiței mele fără s-o ofer la rândul meu atunci, aprecierea viselor care făceau să pară totul atât de real, atât de posibil deși câteodată există și imposibil, îmbrățișările mării, Andreuței și lui B. în cea mai grea zi de la mare, glumele cu fanteziile.

-recunoștința pentru tot felul de lucruri mărunte: cafeaua, simplă sau cu lapte, cu frișcă sau cu ciocolată, tocănița de mânătărci, omleta mamei, somnul de la prânz, porumbul copt pe jar, napolitanele(acele napolitane!), ziua petrecută cu Bodi, urcatul în pomi, fericirea simplă de-a ajunge în vârful dealului(acel deal!) și mirarea lui princess acolo: Doamne, dar ce departe suntem!, ploaia în ropote pe acoperișul casei.

-relaxarea oferită de literatură, am început din nou să citesc mult, ca în vremurile bune și-am lăsat scrisul fără ca această despărțire să mă lase cu neîmpliniri. Când va fi timpul, voi fi acolo, dacă îmi voi mai dori.

-întâlnirea cu sora mea, timpul magic petrecut cu ea, sentimentul acela de neegalat că simte ca mine, că vorbim aceeași dragoste, că suntem legate pe viață. Aceleași sentimente ca și pentru frații mei. Dacă nici magia asta nu mai e iubire, atunci nu știu ce e iubirea. 

-liniștea oferită de toamnă, de un refuz care s-a dovedit a fi o oportunitate, planificarea vizitei în Grecia, împăcările, bucuriile, durerile pe care le ținem în noi și le dăm o altă formă, un alt conținut, un nou înțeles(Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi, a spus Tudor Arghezi, nominalizat la premiul Nobel pentru literatură în 1965). 

-vindecări și împăcări venite din faptul că într-o zi am auzit niște cuvinte urâte despre mine dar am ales să le ignor, să ignor. N-am timp de așa ceva.

-motivul primordial de recunoștință: iubirea pentru fetița mea, iubirea ei pentru mine. 

Și multe, multe altele. Au fost zile cu doua-trei motive de recunoștință sau chiar 5. Zile în care a fost greu. Cu un singur motiv. Dar a fost acolo. Am fost acolo. 

Mai practică cineva recunoștința? 😍

Inspirație :  Cristina Oțel, Ioana Chicet-Macoveiciuc(îi sunt recunoscătoare pentru publicarea unor articole pe blogul ei), David Steindl, Andreea, Simona Tache.

Cărți : Puterea prezentului-Eckhart Tolle, Călugărul care si-a vândut Ferrari-ul-Robin Sharma, Până când mă voi vindeca de tine-Corina Ozon, Emoțiile-Osho, Poftă de ciocolată-Care Santos, Pescăruşul Jonathan Livingston - Richard Bach.