Inima

De prea mult timp mă tot doare inima. 

Am tot încercat s-o oblojesc cu ceva, s-o alin, s-o mângâi, să-i cânt, s-o cânt, s-o răsfăţ. Ea, nimic. I-am luat de toate. Cărţi, drumuri, muzică, parfumuri, terapii convenţionale şi mai puţin convenţionale.  Ce nu i-am luat? Şi ea tot nimic. Împietrită, doare la fiecare mişcare, la fiecare răsărit, la fiecare apus, se deschide cu stângăcie la razele soarelui, refugiindu-se apoi în locaşul ei, stând acolo, mică, pricăjită, ca un copil care cere în van o singură îmbrăţişare. 

Inimă, stai acolo, i-am spus părinteşte de câteva ori. It's safer, you know. Out of sight, out of mind. Dar inima asta, şi ea, tot suflet. Cere. Demanding. Un zâmbet. Unul care să vină când îl aşteaptă mai puţin, unul pe care să nu-l cerşească, unul necondiţionat. Un zâmbet care să nu ceară alt zâmbet în schimb. Dar care vine oricum.

Dragă inimă, i-am mai spus, nu putem să avem chiar totul în viaţă. 

Dragă Adişor, nu vreau totul. Vreau doar puţin. Aşa mi-a spus, în rarele momente când vorbeşte. Atunci au încetat insomniile. Gata cu trezitul la ora 3 dimineaţa. No more. A început trezitul la ora 5. De cele mai multe ori la 4.20. Cred că are mai mult de-a face cu vârsta. Cu tot ce n-am trăit şi corpul acesta perisabil, efemer, imperfect nu ştie să se supună. Trecerii timpului. Crede că. Da, asta crede. Că-i născut după 90. Iar copilul meu, bucăţică ruptă din mine, se uită lung la mine şi prin mine şi-mi spune : mama mea frumoasă, te iubesc! Şi plânge cu lacrimi mari când îi spun că o să îmbătrânesc, că va veni şi timpul acela, când o să mă doară ba una, ba alta, când voi avea prea multe fire albe şi prea puţină răbdare. Inima rabdă. O să-i "dau timp timpului". Dar inima ştie. Că n-o să-i rabd totul la infinit. O s-o smulg brutal din piept(ca-n vechi poveşti) şi-o voi da unor câini flămânzi. Care de-abia aşteaptă. Atât aşteaptă. Colţii lor ascuţiţi o să se înfigă lacom în carnea dulce şi roşie, penetrând fără milă. O să doară mai tare dar mai puţin. Echitabil.

 În timp.      

 

Foto : Alice