Dor

Dor de toamnă. Ca să citesc toate cărțile pe care le-am început și nu le-am terminat, de la Solenoid la Obosit de viață, obosit de moarte. Dor să stau pe sală, la mama, pe o pernă moale, moale, cu o cană de cafea lângă mine și să privesc picăturile de ploaie. Să încerc să citesc și să nu pot de prea frumosul de lângă mine. Și seara să vină dulce, cu mirosul amețitor al strugurilor negri copți. Dar acestea sunt vise. Doar vise.

În realitate:

Suntem legați strâns, uneori cu acte, cu tot tacâmul, ce mai încolo-încoace, de tot felul de lucruri, de pasiunile sau de viciile noastre. Și nu le putem lăsa deloc. Un bărbat, să-i zic așa, parchează mereu în același loc. Dacă găsește loc. E îndrăgostit de mașina lui. O sărută din ochi, o îmbrățișează, o devorează, o seduce, e a lui, o mută de zece ori ca să parcheze fix dar fix regulamentar. Și într-o parcare publică ca cea din zona Carrefour-Auchan-Leroy Merlin, e al naibii de greu să te încadrezi în parametri. Apoi într-o zi am auzit-o pe cea care părea să-i fie nevastă cum îl întorcea pe toate părțile,  cum îl făcea din vorbe și îi nimicea orice bărbăție. Desigur că își iubește omul mașina. Și cum mai tace ea....

E musai să circul cu autobuzul. Musai asta o fi provenind din englezescul "must"? Mirosurile de acolo, din autobuz, vreau să spun, mirosurile...ieri am crezut că a murit cineva și a intrat în putrefacție. Nu era decât un individ. Destul de tânăr. Noroc că s-a dat repede jos. Astăzi însă mirosea pe rând a iasomie, a lăcrămioare, a bujor roz. Încântare. O bătrână vorbăreață pune mâna pe gâtul unui tânăr și-l întreabă dacă știe ce mușchi are acolo. Iar acesta, confuz, zice:

-Ceafă? 

-Băi, băiete, mușchiul asta se numește sterno...și așteaptă ea continuarea.

-Sterno...ceafă?

-Cleido...insistă băbuța.

-Clei, ce? 

-Mastoidian, băiete! Te-am văzut așa deschis la minte! Sternocleidomastoidian! Ai învățat asta în clasa a patra! 

Ei, da. Degeaba a învățat pe de rost un lucru dacă n-a învățat la ce-i folosește. 

Ceea ce spunem, fie în glumă, fie în serios, la supărare sau când vrem să ajutăm, afirmă tot atâtea lucruri despre noi câte ar spune o tăcere de trei săptămâni. Sau o depărtare mult prea mare. Ca un imens malaxor, unde sunt aruncate laolaltă toate poveștile pământului, toate iubirile pierdute și regăsite, toate frunzele care au îngălbenit, toate ninsorile care n-au căzut când trebuia și toate ploile care au luat cu ele, de-a valma, recoltele și speranțele unora. Dar nu-i nimic, dacă n-au luat și vieți, tot mai e speranță. Speranța în ceva spune tot atâtea despre noi câte spune pierderea speranței.  Iar vorbele neînsoțite de ceva care să le dovedească valoarea...n-au valoare. Sunt pustii. Pustiu. Aici m-am pierdut fiindcă o doamnă ce pare pierdută, întreabă în stația de pe Ștefan cel Mare dacă acolo vine autobuzul 11.

-Nu vine, îi răspunde cineva. Pe Milea vine 11-le. 

Doamna pierdută pleacă.

-Dar de ce vine aici, dacă nu știe?, întreabă bătrânul de lângă mine.

-Nu știe unde vine și a venit să întrebe, îi răspunde împăciuitor soția.

-Dar nu putea să se ducă în altă parte să întrebe de 11? Că aici vine numai 15!

-Să-și facă idee, dragă! 

-Dar să nu-și facă idei! Să ia taxiul! 

-Dar poate n-are bani, dragă!

-Să stea acasă atunci!  

Soția, și mai pierdută, nu mai spune nimic. Probabil în tinerețe nu era așa. Bătrânul se întoarce spre mine și mă studiază. De sub ochelarii negri, de soare, îl privesc amuzată. Să vezi, e plină lumea de autobuze. Unele vin în alte stații decât în cele în care le așteptăm noi.

Dor de toamnă. Foto: Transalpina