Cam
așa: ceea ce e important pentru unii, nu este important și pentru
alții. Fiecare are alte priorități în viață, alte lucruri cărora să le
acorde interes, importanță, apreciere.
Intru direct în subiect, timpul e scurt, se mai pregătește ceva. Un protest, un nou guvern. Să vedem unde.
Ne
facem foarte multe griji. Chiar și cei cerebrali își fac griji, nu pot
să aleagă din puzderia de gânduri pe acelea care să aibă vreo
finalitate. Una pozitivă, nu aceea a chinului. Și atunci de ce mă mir
când mi se întâmplă să am nevoie de un cărucior, văd unul care pare al
nimănui și vreau să mă folosesc de el ceva timp și chiar atunci, un uliu
de femeie, cu aer și aripi ca ale menționatei zburătoare, se repede
asupra mea, aruncându-mi din viteza zborului:
-Nu lua căruciorul, e al meu!
Mă temeam și că o să mă ridice în zbor să mă lase undeva să mă prăbușesc fiindcă am am îndrăznit să ridic ochii asupra căruciorului fermecat, adus de acasă, cel mai probabil. Dramatizez, desigur. Și nu era un uliu, era o cloșcă. Iar căruciorul era puiul ei. Am vrut să-i spun ceva dar mi-am dat seama la timp că n-am ce. Necazul ei nu-l ostoiește nimeni, cu nimic, niciodată. Ca o suferință psihică, ca o idilă fără răspuns, ca o iubire fără speranță. Ironia mea n-ar fi ajutat-o deloc. I-am zâmbit doar. În spatele nostru mai erau și alte cărucioare, pe care nu le observasem înainte. Iar ea nici n-a luat căruciorul respectiv după ce eu am luat altul. Nu-i trebuia. Trebuia doar să se răcorească puțin, să-și verse prea plinul unei inimi supărate, unor gânduri prea negre, unor griji fără capăt. Căruciorul ei. Poate în lumea intelectualilor n-au loc asemenea drame. În realitatea imediată, unde e minte multă, e și prostie multă.
Nu spun că lucrurile nu sunt importante, că nu ne ajută să obținem o doză de confort, de mai bine, de mai ușor. Dar e inutil să le acordăm o prea mare importanță, să le înzestrăm cu însușiri pe care nu le au. Nici pe oameni nu e bine să-i idealizăm, să-i punem în funcții prea înalte. Să aibă de unde să cadă. Sau să le fie căderea blândă. Fiindcă suntem toți oameni. Și depinde de noi cui acordăm aprecierea, timpul, iubirea noastră.
Foto : Alice
Poezie
-Nu lua căruciorul, e al meu!
Mă temeam și că o să mă ridice în zbor să mă lase undeva să mă prăbușesc fiindcă am am îndrăznit să ridic ochii asupra căruciorului fermecat, adus de acasă, cel mai probabil. Dramatizez, desigur. Și nu era un uliu, era o cloșcă. Iar căruciorul era puiul ei. Am vrut să-i spun ceva dar mi-am dat seama la timp că n-am ce. Necazul ei nu-l ostoiește nimeni, cu nimic, niciodată. Ca o suferință psihică, ca o idilă fără răspuns, ca o iubire fără speranță. Ironia mea n-ar fi ajutat-o deloc. I-am zâmbit doar. În spatele nostru mai erau și alte cărucioare, pe care nu le observasem înainte. Iar ea nici n-a luat căruciorul respectiv după ce eu am luat altul. Nu-i trebuia. Trebuia doar să se răcorească puțin, să-și verse prea plinul unei inimi supărate, unor gânduri prea negre, unor griji fără capăt. Căruciorul ei. Poate în lumea intelectualilor n-au loc asemenea drame. În realitatea imediată, unde e minte multă, e și prostie multă.
Nu spun că lucrurile nu sunt importante, că nu ne ajută să obținem o doză de confort, de mai bine, de mai ușor. Dar e inutil să le acordăm o prea mare importanță, să le înzestrăm cu însușiri pe care nu le au. Nici pe oameni nu e bine să-i idealizăm, să-i punem în funcții prea înalte. Să aibă de unde să cadă. Sau să le fie căderea blândă. Fiindcă suntem toți oameni. Și depinde de noi cui acordăm aprecierea, timpul, iubirea noastră.
Poezie
Bătrânii spun că apa trece
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.
Că piatra, orişicât de tare,
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând. (Mihai Codreanu)
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând. (Mihai Codreanu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu