O dată-n viață

Am dureri de multă vreme. Datorită condițiilor de la lucru, le ignor. Îmi spun că de acolo mi se trag. Mai iau un antiinflamator când nu mai rezist. Brusc și pentru multă vreme, durerile s-au acutizat. Noapte de noapte, nu mă mai lasă să dorm câteva ore. Strâng din dinți și mă prefac că e bine. Până dimineața, uit. Vine apoi o oră de dureri așa de mari că mă ridic din pat și mai iau o pastilă, mă duc la baie, mă plimb prin casă, murmurându-mi cine știe ce cântec de leagăn. Ca să treacă. Nu trece. Mă doare atât de tare că-mi vine să vomit. Se trezește și soțul și îmi propune să mergem la spital, la urgențe. E ultimul lucru pe care mi-l doresc. Mă omoară aia acolo, îi spun. Mă omoară cu întrebările și disprețul și atitudinea. De unde știi, mă întreabă, ai mai fost? N-am mai fost. A fost altcineva și mi-a spus. Nu e convins și mă roagă să mergem. Mai am puțin și mă prăbușesc de dureri. Îmi amintesc de dimineața când am plecat să nasc, ce fericită am plecat din casă deși auzisem de durerile groaznice ale nașterii. Acum e mai rău. De aceea mă îmbrac rapid, îmbrac și fetița pentru că n-avem cu cine s-o lăsăm și nici cum s-o lăsăm singură în casă și ne îndreptăm spre Spitalul Militar. Soțul știe unde să meargă, a mai dus un coleg când acestuia i s-a făcut rău. Intrăm în sala de așteptare. E curat, e lumină, e cald. Nu mă așteptam. Ne întâmpină un bărbat, ne întreabă cu ce problemă, îi spun de dureri, mă întreabă dacă sunt angajată undeva și îmi cere cartea de identitate. Mă execut. Pleacă. Îmi dau haina jos și încep niște dureri atât de mari că tremur necontrolat. Fetița și soțul vor să mă consoleze, să mă ajute cumva dar n-au cum. Sunt poftită după clipe lungi să intru într-o altă cameră și să iau loc pe un pat. Un doctor tânăr mă întreabă ce mă doare. Îi spun și mă întreabă de alergii, dacă sunt suferindă de diverse boli. N-am alergii, n-am nicio boală. Am mai avut durerile astea? O singură dată, acum 20 de ani, am luat tratament, am băut ceaiuri, a trecut, n-au mai revenit niciodată durerile. O asistentă îmi pune o branulă și îmi administrează un calmant. Trebuie să fac un test, sunt de acord? Trage speranța că până mă duc la toaletă și mă întorc, calmantul își face efectul.  Mă execut din nou, mă întorc în cabinet, acum sunt două asistente și doctorul cel tânăr, explicându-mi că au chemat o doctoriță  specialistă, să mă consulte amănunțit deoarece durerile n-au încetat. Dimpotrivă. Mă apucă și o tuse nervoasă de le citesc panica din ochi. Sau  o fi fost doar oboseala. Îmi mai injectează un calmant apoi metoclopramid și îmi spun că analizele au ieșit bine. Sunt condusă în altă cameră, pe un pat, cu mâna spânzurată de un cadru metalic și rugată s-o țin așa, să-și fac perfuzia efectul. Mă uit în tavan. Mă doare atât de tare că încep să plâng. Apoi tușesc. Vomit. Vreau să merg la baie, asistenta îmi desface în pripă perfuzia și fug. Simt privirile curioase ale lui princess, stă cuminte lângă taică-său. Nu pot să facă nimic. Mă întorc și doctorița mă ceartă că nu mă liniștesc, ce câștig dacă tremur, plâng și vomit? Să găsesc o cale să mă liniștesc. Nu-i place nici tusea mea, de ce tușesc așa? Îmi amintesc să caut pe internet, de ce tușesc în momente nepotrivite? Se uită drept în ochii mei, parcă mi-ar ghici gândurile. Îți dau rețeta acum, îmi spune dar luni să mergi la doctorul de familie să te cauți la plămâni. Nu se atinge de mine deși ar putea s-o facă. M-a consultat din întrebări și de la distanță în tot acest timp. O asistentă mă ceartă că n-am stat cu mâna cum trebuie și, iată, am murdărit totul de sânge. Când am fugit la baie, deh. Am uitat că sunt într-o branulă. Hai, că nu-i nimic, mă consolează ea, oricum schimbă cearșeaful la sfârșitul turei de noapte. Aș vrea s-o consolez și eu cumva dar nu pot. Mă doare în continuare la fel de tare. Doctorița mă întreabă dacă am dat afară și calmantul luat pe gură. Habar n-am, n-am consultat tava. Pleacă, cu indicații precise. Să merg la doctorul de familie. Cred că-n gând mi-a urat și sănătate. Eu aștept picătura chinezească din perfuzie să-și facă efectul. Doctorul vine lângă mine și îmi spune că-i pare rău că mă doare atât de tare, că nu mă poate ajuta. Că ei mi-au administrat cele mai puternice calmante. Dar că n-au instrumente performante, n-au ecograf, n-au, n-au. Îi zâmbesc. Știu. Suntem în România. O aude pe Andreea și mă întreabă dacă e fetița mea, îi confirm. De ce-am luat-o cu mine? N-aveam cu cine s-o las. Oftează. Cred că e în aceeași situație, oare se gândește să mai facă copii?

Asistentele îmi sugerează destul de subtil că ar fi cazul să plec, n-am murit, sunt conștientă. Nu e vina lor că am dureri. Să mă duc la alt spital. Și mă duc, mă urc iar în mașină cu soțul și fetița. Mă tot gândesc că sunt bine, sunt bine. Și gândurile îmi zboară la Oana Pellea, la al ei Jurnal, unde scria despre mama ei, Domnica, când și-a pierdut o mână și o ruga să facă un exercițiu de imaginație, dacă i se părea că lucrurile sunt atât de rele: să pui o mână la spate și să încerci să aprinzi aragazul doar c-o mână, să faci baie, să faci mâncare. Deci eu sunt bine. M-am dus pe picioarele mele în mașină. Unde mai pui că nu e salvarea, e mașina noastră, unde scaunul se încălzește imediat ce mă așez. Ninge mărunt, mărunt. Un ochi îmi râde de bucurie și altul îmi plânge de dureri.
Ajungem la Spitalul Județean. Așteptăm, cum altfel? În fața mea, un om, pe un scaun, explică altuia prin telefon, că l-a pierdut. Pe cel cu care venise. Că era. Că îi bătea inima. Și apoi, într-o clipă, n-a mai fost. E năucit și nu e nimeni să-l consoleze. Nu cred că există consolare. Ulterior, la multe luni după această întâmplare, princess mi-a spus, consolându-mă după o pierdere, că "unii oameni pleacă mai devreme, alții pleacă mai târziu". Copil înțelept.

Vreau să merg la toaletă. Toaleta e practic a room with a view. Pentru că n-are pereți. E aproape în aer liber. Care aer e tot mai rece. Dar nu mai e întuneric, partea bună. E și săpun lichid. Apoi mi se spune că mai durează până vine un doctor specialist. Specializat în durerea mea. Acolo sunt atâtea dureri pe care aproape poți să le simți, ca o gelatină în loc de aer, că nu mai vreau să stau. Vreau să plec acasă. Mai iau niște calmante și plecăm. Princess trebuie să meargă la un carnaval. Mă așez în pat, îmi selectez pe You Tube Anotimpurile lui Vivaldi și adorm așa, singură. Când mă trezesc, nu mai am dureri. S-au terminat și cele patru anotimpuri. 

                                               

Foto: Speranță. Alice