Melania merge repede prin ploaie, nu de alta, că nu-i e frică de puţină apă dar acasă, geamurile erau larg deschise şi în urmă cu două zile, când plouase iar torenţial, îi intrase apa până la jumătatea camerelor şi încă i se părea că miroase a umezeală. Până la urmă, nu era chiar aşa de urât dar, la răstimpuri, i se părea că miroase şi a câine ud şi pielea i se zburlea de scârbă numai când se gândea. La un colţ de stradă încetineşte pasul căci un bărbat, dintr-o maşină mare, cu un copil de nici cinci ani, pe care-l ţinea în dreapta lui, se chinuia să facă poză unei maşini cu număr de Vâlcea, parcată strâmb, căci ce era valabil şi perfect legal pentru sibieni, părea să fie ilegal pentru alte naţii. Se uită mirată la şofer şi mai că i-ar spune să-i ia copilului scaun auto şi să-l plaseze în spate dar ştie că n-ar rezolva nimic. Şi mai e şi ploaia asta, Doamne, de nu i-ar intra iar în casă! Îşi ţine observaţia legată de copil pentru sine şi, imediat, simte cum i se pune un nod în gât, reacţia corpului ei la tot ceea ce nu spunea.
Grăbeşte pasul. Umbrela oricum nu-i mai era de mare folos dar o avea de când...şi nodul din gât devine mai mare, căci o avea de când Andrei plecase cu totul în altă ţară şi deşi nu era cu ea nici înainte să plece, îi reparase umbrela, nu era mare lucru de reparat dar mâinile lui pe umbrelă şi zâmbetul lui puţin când ea îi mulţumise cu zâmbetul cel mai larg, erau tot ce mai avea. Ploua şi atunci dar nu ca acum. Închide ochii să-şi amintească mai bine ziua şi mai-mai să intre într-un stâlp. Ca zilele trecute când, cu ochii după o reclamă la un pahar de limonadă cu gheaţă şi mentă, se împiedicase de proprii blugi evazaţi şi mult prea lungi de-i venea să intre-n pământ de ruşine. Nu murise de jenă, cum credea ea că s-ar uita toţi şi-ar râde cu gura până la urechi. Până la urmă n-o văzuse decât un copil care era şi el cu ochii într-un telefon ca majoritatea celor de pe stradă. Şi de altfel, o apăsa aşa de tare dorul că ruşinea asta dispăruse rapid, într-un amalgam de simţiri, de dor, de nespuse, de spuse prea târziu, de lacrimi ţinute în frâu şi de tot felul de trăiri care de care mai tulburătoare. Se întreba dacă mai conta. Că nu-i spusese nimic lui Andrei. Nimic din ceea ce ar fi avut importanţă. Că nu era aşa de sălbatică şi aiurită cum juca în preajma lui. Că o făcea fiindcă aşa credea că o place el. Că nu voia să fie cu el dacă nu ghicea cine este cu adevărat. Fără să-i spună ea cum este. Că avea nevoie de el şi că tare o durea să aibă nevoie de el. Ce bine că nu erau căsătoriţi! Ar fi trebuit până la urmă să vorbească cu el, poate! Dar şi el cu ea! Se ascundeau bine amândoi! El în tot soiul de activităţi care să-l ţină departe de casă şi după programul de la lucru iar ea în voluntariat, îngrijea ba o bătrână, ba un copil, ba pisicile prietenelor care plecau în concedii, alerga de nebună, planta flori, gătea tot felul de mâncăruri exotice pe care le împărţea colegilor la lucru. N-aştepta nimic pentru ce făcea. Nici nu primea mare lucru, oameni care să-i mulţumească erau tot mai rari şi se trezea tot ea mulţumind. Trăia cu uşurinţă vieţile altora şi niciodată pe-a ei. Îi era frică de-a ei. De-aia îi plăcea Andrei, nu trăia nici el pentru el şi spera să se trezească el primul la viaţă şi să-i dea şi ei un imbold. Felul în care-i reparase umbrela îi dădea speranţă. Dar apoi el plecase fără s-o anunţe şi fără rămas-bun.
Melania merge repede prin ploaie şi o rafală de vânt de nicăieri îi smulge umbrela şi rămâne în mână cu şnurul roşu, înnodat bine de Andrei. Zâmbeşte şi se strânge singură tare în braţe, aşa, pe interior. Inima ei are umbrel.
Foto : umbrelă, clar. Google images.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu