Stăm amândouă, Ana şi cu mine, cu capul în jos, în iarba proaspăt cosită. Miroase a fân şi inhalăm ca-n transă aroma de vară. Nu suntem sensibile, ca majoritatea fetelor, aşa că ne bucurăm de orice buruiană care ne gâdilă plăcut nasul. Ne potolim când ne tăiem în firul ierbii şi râdem căci, iată, iarba o fi mai verde la vecini dar ce mai ustură!
-Mâncăm nişte fragi, dacă găsim?
-Mâncăm!
Alunecăm şi ne zgâriem pe mâini şi pe picioare, urzici bătrâne ne băşică gleznele însă găsim fragi mari cât cireşele păsăreşti. Nu-i spălăm, ar fi o nebunie şi îi zdrobim de buze pentru a le avea mai roşii. Apoi râdem.
-Ce-ar mai merge acum o ţigară!
-Dar ce, ai mai fumat?
-Nu dar n-ar merge?
Mă priveşte scrutător şi, graseind, mă întreabă insinuant:
-Darrrrr, ce, nici tu n-ai mai fumat?Nu te crrrred, nu te crrrred!
-Nu, chiarrrrrrr nu, îi răspund, graseind şi eu. Vrei să ne facem ţigări, să fim ca doamnele?
-Hai, fată, ştii tu şi asta? Pe toate le ştii! Le ai scrise undeva?
-Le ţin minte. Tu să aduci hârtie fină, din aia de-a lui maica-ta. Eu aduc restul. Şi o cutie de chibrite, să ne aprindem tiutiunul. Şi dacă ai pe acasă, ia şi nişte ţigări adevărate, în caz că dau greş cu ale mele.
Noaptea vine pe furiş, ca de obicei vara. Mă strecor acolo unde bunicul din partea tatei arunca chiştoacele de ţigări şi le bag într-o pungă de hârtie peste care îndes frunze de mentă furate din grădina de flori a unei mătuşi. Îmi frec mâinile cu mentă, mai mult de frică, mestecând în acelaşi timp o frunză. Adorm greu şi mă trezesc peste nici o oră, cu o stare febrilă. Ana mă aştepta la fereastră. Are-n mână o lanternă pe care mi-o bagă din greşeală în ochi când mă pregătesc să sar geamul. Mă prăbuşesc ca o mămăligă peste ea şi râdem cu lacrimi. Trag cu mine şi o pătură pregătită deja. Iau punga cu chiştoace ascunsă sub un podeţ şi în cea mai mare linişte, ne afundăm în livada din spatele casei. O vreme nici una nu zice nimic, păşim mici şi cuminţi una lângă alta. Sus, pe cer, luna plină ne veghează fiecare pas. Rămân în urmă să trag de un şiret de care mă tot împiedic. Ana se opreşte brusc.
-Dracul!
-Unde? Cum arată? Întreb naiv, de parcă dracul ar fi avut cumva vreo înfăţişare obişnuită, să ştim şi noi, să ne ferim.
Pe drumul albit de lumina lunii, trece unduindu-se ca o femeie singură şi nesigură pe ea, un şarpe. Ne ţinem de mână până când dispare în noapte şi nu respirăm de frică.
-Hai, zice Ana, ştiu un loc numai bun. Până nu intră luna în norii ăia!
Grăbim pasul, lăsând tot în spate. Ajungem la o poiană. De jur împrejur sunt tufe de mure. Pământul e sfărâmicios şi tare.
-Aici fuge terenul, îmi explică calm Ana. Deşi cred că tu ştii asta că prea le ştii pe toate.
-Asta n-o ştiam.
-O să tot fugă până când o să fie două pământuri diferite. Ca două ţări, pricepi tu? O să fim una pe o parte şi una de alta! O să-ţi cer bani să vii la mine!
-Bine, bine, o opresc. Până atunci, unde punem pătura?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu