Călătorului cică îi stă bine cu drumul. Multe mai înveţi pe drum, de-a valma. Şi bune, şi rele. Cel mai important este chiar drumul, nu destinaţia. Pui ani, riduri, kilograme chiar dar şi emoţii, trăiri de tot felul. Amintiri.
Cum postarea din februarie(De cacao) e la fel de actuală şi acum, în iunie, mulţi crezând că am scris-o recent, o pasăre, în parc, a găsit de cuviinţă să-şi facă nevoile foarte aproape de mine. Un strop a căzut maiestuos pe degetul mijlociu. Ce concidenţă! Dar nu există coincidenţe! Iar în timp ce mă îneca voma, mă gândeam că, iată, ca mamă, am schimbat atâtea şi atâtea scutece plini de inofensivul căcat al magicei(e cineva care crede că prinţesele nu fac caca?) şi niciodată nu mi-a fost rău şi de la 10 grame de găinaţ, la 10 centimetri de mâna mea, m-apucă scârba. Aia mare, că mi-au dat şi lacrimile. Semne, nu?
A fost cum n-a mai fost, acum vreo sută de ani, când eram în şcoală, o persoană cerebrală, pe care o admiram. Visam să fiu ca ea. Credeam că aşa vreau să fiu. Doamne, mă gândeam, ce bine o fi să fii aşa raţional, să n-ai pic de emoţii, de timiditate, de sentimente. Aiurea! Aiurea, îmi zic acum, când profilul omului respectiv, de pe o reţea de socializare, îmi arată un om care n-a trăit când trebuia, care s-a priceput să dea sfaturi(cerute sau nu) şi el a aşteptat altă vârstă să fie el, să trăiască pentru el. Un om plin de deziluzii. Care, ca atâţia alţii, n-a ştiut şi n-a priceput că nu e dată calitatea unui om de mărime. De mărimea minţii sau a portofelului. Ci de PUTINŢĂ. De putinţa de-a fi bun, de-a face măcar un bine, de a fi prezent în viaţa ta şi a celor dragi acum şi aici. Că aşteaptă unii concediul, alt serviciu, chiar pensia, pentru a începe să trăiască şi le spun şi altora( pe care, prin prisma propriei nefericiri, îi văd la fel de nefericiţi ca şi ei) CUM să facă ce nu fac ei, e ORBIRE. E neiubire de sine, e nerecunoaştere a unicităţii şi-a trecerii doar o dată prin viaţa asta.
Multe mi-am mai auzit. Cel mai cel a fost că sunt ciudată. Ciudată că nu stau la bârfe, că nu stau cu orele la cafea să discut...discuţii. Până la 38 de ani nu m-a convins nimeni că bârfa ar fi constructivă. Dacă în 5 minute de vorbă sau într-o fracţiune de secundă de privire sau gestică, un om nu mi-a spus nimic, tot nimic o să discut şi eu cu el. Îmi asum ciudăţenia. Sunt selectivă, asta e. N-am pierdut nimic. Şi bârfa tot nu mă interesează. Nici răutatea sau toxicitatea unora. De-asta e ţara asta aşa prăpădită. Din răutatea celor care deşi pot fi buni, sunt răi. Din prostia celor care se cred deştepţi deşi ei sunt beznă. Din minciuna celor care mint cu totul, pe toţi. Mai ales pe ei, minţindu-se că nu se mint. În rest, pace bună! Nu ştiu dacă nu cumva, vorba rănitului celebru, "Toate-s praf...Lumea-i cum este...şi ca dânsa suntem noi".
Cum postarea din februarie(De cacao) e la fel de actuală şi acum, în iunie, mulţi crezând că am scris-o recent, o pasăre, în parc, a găsit de cuviinţă să-şi facă nevoile foarte aproape de mine. Un strop a căzut maiestuos pe degetul mijlociu. Ce concidenţă! Dar nu există coincidenţe! Iar în timp ce mă îneca voma, mă gândeam că, iată, ca mamă, am schimbat atâtea şi atâtea scutece plini de inofensivul căcat al magicei(e cineva care crede că prinţesele nu fac caca?) şi niciodată nu mi-a fost rău şi de la 10 grame de găinaţ, la 10 centimetri de mâna mea, m-apucă scârba. Aia mare, că mi-au dat şi lacrimile. Semne, nu?
A fost cum n-a mai fost, acum vreo sută de ani, când eram în şcoală, o persoană cerebrală, pe care o admiram. Visam să fiu ca ea. Credeam că aşa vreau să fiu. Doamne, mă gândeam, ce bine o fi să fii aşa raţional, să n-ai pic de emoţii, de timiditate, de sentimente. Aiurea! Aiurea, îmi zic acum, când profilul omului respectiv, de pe o reţea de socializare, îmi arată un om care n-a trăit când trebuia, care s-a priceput să dea sfaturi(cerute sau nu) şi el a aşteptat altă vârstă să fie el, să trăiască pentru el. Un om plin de deziluzii. Care, ca atâţia alţii, n-a ştiut şi n-a priceput că nu e dată calitatea unui om de mărime. De mărimea minţii sau a portofelului. Ci de PUTINŢĂ. De putinţa de-a fi bun, de-a face măcar un bine, de a fi prezent în viaţa ta şi a celor dragi acum şi aici. Că aşteaptă unii concediul, alt serviciu, chiar pensia, pentru a începe să trăiască şi le spun şi altora( pe care, prin prisma propriei nefericiri, îi văd la fel de nefericiţi ca şi ei) CUM să facă ce nu fac ei, e ORBIRE. E neiubire de sine, e nerecunoaştere a unicităţii şi-a trecerii doar o dată prin viaţa asta.
Multe mi-am mai auzit. Cel mai cel a fost că sunt ciudată. Ciudată că nu stau la bârfe, că nu stau cu orele la cafea să discut...discuţii. Până la 38 de ani nu m-a convins nimeni că bârfa ar fi constructivă. Dacă în 5 minute de vorbă sau într-o fracţiune de secundă de privire sau gestică, un om nu mi-a spus nimic, tot nimic o să discut şi eu cu el. Îmi asum ciudăţenia. Sunt selectivă, asta e. N-am pierdut nimic. Şi bârfa tot nu mă interesează. Nici răutatea sau toxicitatea unora. De-asta e ţara asta aşa prăpădită. Din răutatea celor care deşi pot fi buni, sunt răi. Din prostia celor care se cred deştepţi deşi ei sunt beznă. Din minciuna celor care mint cu totul, pe toţi. Mai ales pe ei, minţindu-se că nu se mint. În rest, pace bună! Nu ştiu dacă nu cumva, vorba rănitului celebru, "Toate-s praf...Lumea-i cum este...şi ca dânsa suntem noi".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu