marți, 26 iunie 2018

Alcool dublu rafinat


E perioada din an în care acest alcool devine foarte căutat. Alături de tovarăşul lui, rachiul alb. Când nici acesta nu este alternativa perfectă, gospodarii şi gospodinele, meşteri în prepararea vişinatei perfecte, se opresc la câte o variantă de votcă ieftină. Cea mai ieftină şi cea mai mare.
  
-Ca să se stafidească fructul, domnişoară, ştiţi? Că altfel nu se stafideste!
  
Nu ştiu nimic. Doar că mai devreme sau mai târziu, ne stafidim cu toţii. Contează ce facem până atunci, să facem cu drag, de drag, cu plăcere. Să trăim făcând ceva, nu aşteptând să  facă alţii pentru noi, nu aşteptând să mai treacă un an, doi sau zece. 
  
Sunt doamne între două vârste care verifică atent eticheta, să fie alcoolul din grâu, sunt doamne trecute nu doar de prima tinereţe ci şi de-a doua, care verifică cu atenţie preţul, sunt doamne în etate şi domni la fel care verifică gradele alcoolului, preţul şi, mai ales, să fie de 1 litru. Rar contează şi producătorul. Un coleg trece pe lângă mine declamând versuri din Adrian Păunescu şi apoi mă întreabă în engleză ce părere am despre gustul nu ştiu cărei tării.
  
-I have no idea. I don't drink.     
-That's too bad, do you know? 
-That's a drink I used to put it here. But not anymore. 
-Dar cum aşa? O dă el pe româneşte şi lumea se uită cu alţi ochi la noi.
-Mi-am dat demisia. N-ai crede că poţi să-ţi dai demisia şi dintr-un job ca ăsta, minunat şi mirabolant. 
 
    
Un bărbat la vreo 60 de ani, cu ochelari demodaţi, cu lentilele cât fundul de borcan, se uită la mine ca Băsescu la vreun jurnalist insolent. Sau ca mine în propriul suflet când am anunţat că plec, crezând că fac bine şi ce-am primit înapoi a fost doar sare peste rană. Caut să mă adun, să mă lipesc, bucăţică cu bucăţică, să nu se vadă nimic şi-l întreb pe domnul care nu vede de ochelari dacă nu cumva caută alcoolul dublu rafinat. 
  
-Ba da dar de unde ştiţi? Că eu nu văd nimic şi nici nu v-am întrebat nimic.
  
-După privire, îi spun şi-l conduc la raftul cu alcool. Ia sticla de alcool în mână şi-o apropie de ochi, atât de aproape că o izbeşte de ochelari.
 
 -Câte grade are?
 
 -96 cel din ochii dumneavoastră, pardon, din mână, celălalt este de 60. 
 
 -E mai bun cel de 96, ştiţi?
 
 -Da, acum ştiu. Atfel nu se stafideşte fructul.
 
 -Da, da, aşa este.  
    
Raftul de alcool dublu rafinat se goleşte vizibil, din minut în minut. Îmi revin în minte puţinele cuvinte dar cuprinzătoare ale lui Nichita: Întunecând întunericul, iată porţile luminii. Cine ştie ce-l mai durea şi pe el şi dacă a apucat vreo clipă de nedurere. Poate doar când scria. Nu vom şti niciodată.                                  
 
Sursa foto: You Tube

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...