Povestea de mai jos n-a avut loc niciodată. E doar o modalitate de a-mi elibera demonii interiori, de-a le da o şansă să se stabilizeze, să-şi facă o situaţie şi ei, cu mine nu pot convieţui. Iată:
Actul 1. Se ridica cortina spre a dezvălui o dimineaţă perfectă, de iunie, ca oricare alta. Floarea teilor neculeşi încă se simte în aer, e cald, teribil de cald de la ora şapte dar fie-mii îi e rece, îmi tot spune că îi este foarte frig şi s-o iau în braţe. Se mai văitase şi acasă de frig şi-mi dau seama că este ceva în neregulă. O las la grădiniţă cu inima îndoită deşi ştiu că este pe mâini bune, cele mai bune pe care poate fi un copil. Pe la ora prânzului am deja confirmarea că nu mai plânge, că nu mai are febră dar are puţin roşu în gât. Trece şi serbarea, urmează o seară grea şi o noapte lungă, are febră şi corpul ei mic tremură din toate încheieturile. Se linişteşte şi doarme mai bine spre dimineaţă, reuşesc şi eu să închid un ochi şi printre suspinele ei, mă decid să mă duc de urgenţă la doctor. N-are rost să mai plâng la muncă de griji că nu ştiu ce are. Febră nu mai are decât puţin dar chiar şi aşa, o îmbrac rapid şi ne ducem la pediatru. Am noroc, e acolo înainte să-i înceapă programul. O auscultă, temperatura e bună dar n-are doar roşu în gât, are ditamai punga de puroi. Îmi dă tratament şi deja mă simt mai bine, demonii aia ai grijilor, panicii justificate sau nu(sunt mame care nu intră-n panică?) şi ai nopţilor nedormite(cui îi pasă?) se evaporă. E bine, e bine, e bine. Îmi râde sufletul de fericire. Întreb dacă mai pot s-o duc la grădiniţă aşa, se uită la mine ca 20 000 de oameni la Gabriela Firea şi-mi spune că nu, să-i trimit pe email adeverinţă cu zilele de concediu şi să stau acasă cu ea, să se facă bine. Trebuie să vorbesc cu şeful meu, să-i cer adeverinţă. Va fi greu. Doamnă primar, facem schimb?
Îl salut şi îi cer adeverinţă, am fetiţa bolnavă. Îi mai spun totuşi, fără nicio urmă de ironie, de care sunt mereu acuzată, că am nevoie de ea astăzi, nu mâine.
Răspuns: Să înţeleg că vrei să-ţi iei concediu medical?
Cade cortina, rămân eu singură, toate luminile pe mine, în jurul meu întuneric. Să mă văd mai bine. Ah, uite, sunt doamna doctor, mi-am greşit viaţa momentan. Mamă, mai naşte-mă o dată! Sunt doctoriţa aia brunetă, frumoasă şi plinuţă din Anatomia lui Grey. Sau ceva pe acolo. Am un halat alb care-mi vine de minune, mai ales de când m-am bronzat pe plajele din Petalidi şi am părul prins. Ba nu, că nu-mi stă bine. Mai departe, mă uit la fie-mea, văd că are puroi în gât şi decid să-mi dau concediu medical. De-a naibii. Nu pentru că cel mai important pentru un om e copilul lui ci pentru că vreau să meargă şeful meu la lucru, bietul de el, mereu ocupat, atât de ocupat, lenea îi ocupă tot timpul. Deh, România. Dar stai, divaghez, unde eram? Mi-am adus aminte, mamă, nu mă mai naşte o dată, sunt chiar eu, Alice, pe terasa casei din Petalidi, îmi beau cafeaua şi scriu scena asta. Of, nu, nici asta nu sunt. Trebuie să-i răspund:
Domnul doctor pediatru îmi PRESCRIE concediu medical, copilul meu ESTE bolnav, n-are voie în colectivitate.
Răspuns: Am înţeles(oare? m-ai înjurat de mama, de maică-sa şi de toate mamele în general, mai puţin de-a ta?), însănătoşire grabnică! O să te anunţ când primesc adeverinţa. Poţi să-l anunţi pe Popescu?
Popescu e şeful suprem. Dar nu direct al meu. Când l-am întrebat dacă trebuie să-l anunţ pe el când lipsesc mi-a spus că NU. Îmi anunţ şeful şi şeful trebuie să trimită om în locul meu sau să vină el, să presteze umila mea muncă. Ignor întrebarea. Primesc asta, după un timp: Răspunde-mi, te rog, l-ai anunţat pe Popescu? Îi spun că nu, că nu trebuie să-l anunţ, că am vorbit deja şi el trebuie să facă ceea ce trebuie să facă. Iar spune că înţelege. Acum cred că mă înjură şi de tata, şi de taică-său, şi de bunică-său şi toate particulele şi atomii care au făcut ca mama să-l întâlnească pe tata, să mă facă pe mine şi eu să-i stric lui feng shui-ul. Dar îmi mulţumeşte(sunt absolut convinsă).
Actul 2. Timpul trece, fie-mea, magica, arde din nou şi îi administrez antitermicul. Primesc mesaj: Îmi trimiţi, te rog, poză cu medicalul emis de domnul doctor pediatru? Simona, tu ştii în ce ţară stau? Cea în care şeful căruia i-am cerut adeverinţă pentru ca să pot lua concediu medical, mi-l cere înainte ca el să fie eliberat deşi el nu mi-a dat adeverinţa! Respir adânc. Jumătatea mea mai bună e deja în dubii că şeful o să-mi trimită adeverinţa de care spuneam la începutul poveştii că o vreau astăzi. Îi transmit şefului(oare cât mai durează circul asta?) că imediat ce-mi trimite actul pe email, i-l trimit doctorului şi acesta îmi eliberează formularul de concediu. Îi fac poză şi-i trimit, iaşte grele, câteodată, este? Este. Pentru că îmi răspunde că nu-i merge adresa electronică! Că trebuie să ne întâlnim! Aici, actriţa principală, that would be me, rămâne fără replică, bărbatu-său se uită strâmb la ea şi ar trebui să cadă iar cortina. Dar nu cade, defecţiuni tehnice. Mă aştept din secundă-n secundă să-mi ceară poză cu amigdalele inflamate ale magicei. Sunt singură în bătălia asta? Sau mai sunt şi alţii? Mai sunt. Tot şeful zice că trebuie să mă grăbesc, trebuie să ajungă în codru. Ştiţi deja care codru. Îl trimit pe bărbatu-meu, e ok în 15 minute? E ok. Desigur că apare cu o întârziere de 30 de minute. El clasico. Punctualitatea e politeţea regilor. Dar nu e cazul aici. Dacă nu întârzia, primeam medicalul în aceeaşi zi şi puteam să-i trimit poză. Pe care mi-o cere 4 ore mai târziu. Csf, ncsf! Îi răspund că dacă nu întârzia, avea poză atunci. A întârziat, o să aibă poză a doua zi. Cade cortina.
Actul 3. Merg la doctor cu adeverinţa, îmi dă medicalul, îi fac poză. I-o trimit. Nu răspunde decât peste câteva ore. Nu se vede bine. Trebuia să fie ceva. Când zicea el, Sorescu, că trebuie să ne naştem de mai multe ori, că mereu ne scapă câte ceva... Îi trimit iar poză şi îi cer numărul şefului său. Răspuns: este în concediu de odihnă! Replica mea: Nu-l sun acum. Iar el: M-aş bucura să-mi zici motivul sau motivele pentru care vrei numărul lui! De parcă m-ar interesa cumva bucuria lui, că i-am cerut numărul cuiva de la Resurse umane şi mi-a spus că şi-a dat demisia, nu ştiu? Ştie cineva povestea lui Pinochio, căruia îi tot creştea naşul de la atâtea minciuni? Stai că şi asta e alt scenariu. Îmi răspunde diplomatic: Nu pot să dau numărul şefulului meu fără să-i cer acordul. Sunt sigur că îmi împărtăşeşti ideea!
Actul 2. Timpul trece, fie-mea, magica, arde din nou şi îi administrez antitermicul. Primesc mesaj: Îmi trimiţi, te rog, poză cu medicalul emis de domnul doctor pediatru? Simona, tu ştii în ce ţară stau? Cea în care şeful căruia i-am cerut adeverinţă pentru ca să pot lua concediu medical, mi-l cere înainte ca el să fie eliberat deşi el nu mi-a dat adeverinţa! Respir adânc. Jumătatea mea mai bună e deja în dubii că şeful o să-mi trimită adeverinţa de care spuneam la începutul poveştii că o vreau astăzi. Îi transmit şefului(oare cât mai durează circul asta?) că imediat ce-mi trimite actul pe email, i-l trimit doctorului şi acesta îmi eliberează formularul de concediu. Îi fac poză şi-i trimit, iaşte grele, câteodată, este? Este. Pentru că îmi răspunde că nu-i merge adresa electronică! Că trebuie să ne întâlnim! Aici, actriţa principală, that would be me, rămâne fără replică, bărbatu-său se uită strâmb la ea şi ar trebui să cadă iar cortina. Dar nu cade, defecţiuni tehnice. Mă aştept din secundă-n secundă să-mi ceară poză cu amigdalele inflamate ale magicei. Sunt singură în bătălia asta? Sau mai sunt şi alţii? Mai sunt. Tot şeful zice că trebuie să mă grăbesc, trebuie să ajungă în codru. Ştiţi deja care codru. Îl trimit pe bărbatu-meu, e ok în 15 minute? E ok. Desigur că apare cu o întârziere de 30 de minute. El clasico. Punctualitatea e politeţea regilor. Dar nu e cazul aici. Dacă nu întârzia, primeam medicalul în aceeaşi zi şi puteam să-i trimit poză. Pe care mi-o cere 4 ore mai târziu. Csf, ncsf! Îi răspund că dacă nu întârzia, avea poză atunci. A întârziat, o să aibă poză a doua zi. Cade cortina.
Actul 3. Merg la doctor cu adeverinţa, îmi dă medicalul, îi fac poză. I-o trimit. Nu răspunde decât peste câteva ore. Nu se vede bine. Trebuia să fie ceva. Când zicea el, Sorescu, că trebuie să ne naştem de mai multe ori, că mereu ne scapă câte ceva... Îi trimit iar poză şi îi cer numărul şefului său. Răspuns: este în concediu de odihnă! Replica mea: Nu-l sun acum. Iar el: M-aş bucura să-mi zici motivul sau motivele pentru care vrei numărul lui! De parcă m-ar interesa cumva bucuria lui, că i-am cerut numărul cuiva de la Resurse umane şi mi-a spus că şi-a dat demisia, nu ştiu? Ştie cineva povestea lui Pinochio, căruia îi tot creştea naşul de la atâtea minciuni? Stai că şi asta e alt scenariu. Îmi răspunde diplomatic: Nu pot să dau numărul şefulului meu fără să-i cer acordul. Sunt sigur că îmi împărtăşeşti ideea!
Nu, nu e o idee. E o opinie. Dar tot o minciună. Dar e corect. Stai liniştit. Că nu mă minţi doar pe mine. Te minţi pe tine.
Simona, mai eşti în ţară?
Fie-mea e mai bine şi asta e tot ce contează. Îi fac clătite cu ciocolată acum.
Cade cortina.
Foto : apus
Cade cortina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu