În altă viaţă

Ca de obicei în acea perioadă(când lucram în fabrică), ajung la limită în staţia de autobuz, exact la timp să nu pierd "unule", cum spun sibienii autobuzului care are traseul de la cimitir până la Viile Sibiului  şi invers.

Îmi iau bilet şi am grijă unde mă aşez. Prefer să stau în picioare decât  să stau lângă femei sau bărbaţi între două vârste care miros a alcool, a rânced, a disperare şi a singurătate sau poate, pur şi simplu, sunt bolnavi de diabet şi răspândesc un miros dulce-acrişor.

Pe scaunele din spatele şoferului stă o fată singură. Pare, după aspect, de la casa de copii. Ascultă muzică în căşti. Când îmi vorbeşte prima dată, îmi dau seama că e chiar de la casa de copii. Are vocea răstită, puternică, aproape masculină. Dar foarte rece. Încearcă să şi-o moduleze după a mea. Îi spun că sunt Adriana şi se uită la mine în gol. Nu înţelege de ce mă prezint aşa că-i mai spun o dată.

-Aaa, eu sunt Lucia!

-Îmi pare bine, Lucia! Unde lucrezi?

Îmi spune numele fabricii unde lucrează, face poşete din piele pentru un italian. E corect cu ei, lucrează un singur schimb, le plăteşte dublu suplimentarele dar în perioadele de dinainte de sărbători, parcă intră ăla cu coarne-n el şi le cere să lucreze mult peste program, să tragă peste normă şi să aibă şi calitate. Îi spun cum e unde lucrez eu şi-mi spune că aş putea să mă duc să lucrez acolo unde e ea. Nu, îi zic, eu merg la fabrica unde sunt acum în urma unor împrejurări. Când acestea nu vor mai fi, o să vreau să-mi iau un an sabatic(ţin asta pentru mine). Ne luăm la revedere şi-mi urează o zi bună, uitându-se lung după mine.

A doua zi de dimineaţă, la 5.37, ca de obicei, mă urc ultima în autobuz. Lucia e tot singură, are locul de lângă ea ocupat de geantă şi-mi face semn să stau acolo. Mă aşez şi începe să-mi povestească de casa unde stă, de oamenii cu care împarte casa. Cu unii se înţelege mai bine, cu alţii mai puţin bine. Uneori se uită lung pe geam, la puţinii trecători de la ora aceea a dimineţii. Îmi spune că o dată a întâlnit şi ea un om pe care a simţit că-l iubeşte din tot sufletul. Şi i se pare că-l vede în toţi oamenii de pe stradă, dimineaţa devreme. Fiindcă era dimineaţă, în alt autobuz, când l-a întâlnit. El i-a făcut loc, pe scaun, lângă el şi au început să vorbească câte-n lună şi-n stele deşi nu se mai văzuseră vreodată. Aş vrea să-mi spună mai multe dar eu ajung în staţie şi cobor.

Următoarea dimineaţă, Lucia îmi face iar loc lângă ea. E mohorâtă şi nu prea vrea să vorbească. Drumul de data asta mi se pare prea scurt, mi-e teamă că nu voi afla ce s-a întâmplat cu cel pe care l-a iubit şi-l vede în toţi oamenii aşa că o întreb direct, curioasă. Nu e frumoasă dar când zâmbeşte, devine alta, zâmbeşte din tot sufletul.  Şi-mi spune cum el a venit să lucreze o perioadă chiar în fabrica italianului, cum o ajuta când avea nevoie, că era foarte curios şi calm, amuzant şi serios în acelaşi timp, că o făcea să se simtă atât de iubită încât nopţile care sunt chin pentru ea, erau atunci calme şi dormea liniştită câte 8 ore fără întrerupere, fără să se mai legene compulsiv, fără să viseze urât. Desenează o inimioară pe geamul autobuzului. Apoi el i-a spus că are pe altcineva. Fără nicio introducere, fără niciun preaviz. Dar i-a spus că poate în altă viaţă...nu va mai fi aşa! Că vor fi împreună!

-Acum eu ce să fac? Să aştept altă viaţă? Plus că a zis : poate! Şi când visez urât nopţile, când e greu, îmi aduc aminte când a mers cu mine să rezolv o situaţie la primărie. A durat mai puţin decât mă aşteptam, am ieşit din birou iar el mă aştepta fără să mă vadă...şi când m-a văzut, i s-a luminat toată faţa şi mi-a zâmbit de parcă pe mine m-ar fi aşteptat toată viaţa! Totuşi, ea a fost mai importantă...şi de atunci îi caut zâmbetul în fiecare om pe stradă. L-am şi iertat! Fiindcă mâine poate nu voi mai fi şi nu m-am ales cu nimic! Zâmbeşte iar larg.

Zâmbesc şi eu. Amar.

Nu am mai văzut-o niciodată pe Lucia.