Spune tot adevărul

Acum două duminici, ies cu princess la plimbare. Iarna-i grea, omătul mare...Andreea merge şi ea pe jos, ca un om mare.

-Mama, să ştii că tot drumul merg pe jos! Că am crescut!

-Bine, princess, mă bucur foarte mult!

Merge pe jos în viteză, nu mă ţine de mână, auzi la ea, ea e mare!

Din spate, ne depăşeşte o vecină, o doamnă mai în vârstă. Ne salutăm, o salută şi Andreea. Apoi doamna începe să se mire de cât a crescut Andreea, cât de cuminte e, ce ochi negri şi frumoşi are...

Nu după mult timp, princess se lasă pe genunchi şi-mi spune că nu mai poate de oboseală. O iau în braţe şi o duc aşa acasă. Intrată în casă, începe să plângă în hohote că a obosit tare rău de tot. O ţin în braţe şi o liniştesc. Mai în glumă, mai în serios, îi spun că doamna aia s-a mirat de ea şi de-aia plânge. Chestia asta pare s-o calmeze, nu spune nimic. Dar reţine.

Peste 2 zile, dimineaţa, în drum spre grădiniţă, ne întâlnim cu doamna.

-Fetiţă frumoasă, ce mai faci tu, micuţo...N-o lasă să vorbească, îşi încrucişează mâinile şi apoi cu un deget acuzator îndreptat înspre doamna, îi spune :

-Tu! Da, tu! A zis mama că te-ai mirat de mine! De ce te-ai mirat de mine? Spune!

Doamna se uită la mine şi încerc s-o dreg, spunându-i că Andreea e reţinut că doamna i-a remarcat ochii.

-Da, da, are ochii mari şi frumoşi...

-Mulţumim tare mult, o zi bună, noi mergem la grădiniţă şi la lucru, spun, înainte de-a mai zice Andreea ceva din casă.

Astăzi îmi spune că şi ea se poate uită în oglindă ca mine. Şi-mi arată cum. Speram să nu fie atât de evident. Dar asta sunt. Fără justificări.

La prânz, mergem să luăm aer şi să facem castele de zăpadă. Apoi mergem la mici cumpărături, la Kaufland. În faţă noastră, la case, un individ în pantaloni lungi, largi şi negri, genul fustă, geacă din piele(cum altfel?) şi fular cu motive geometrice, curcubeu de culori. O pereche de ochelari mari, negri, îi acoperă jumătate de faţă şi îl protejează de soarele orbitor din Kaufland şi de ochii muritorilor. O barbă blondă îi stă ţeapănă pe...bărbie.

Andreea se uită fără rezerve la el şi nu vorbeşte. Ea tace foarte rar. Se dă un pic în spate să se uite mai bine la el. Individul achită  ce şi-a cumpărat şi se dă un pas mai încolo, aşteptând pe cineva. Andreea se uită în continuare lung la el. În timp ce noi punem în cărucior cumpărăturile, începe să dea din mâini, arătând spre ipochimen :

-Mie nu-mi place deloc de el! Nu ştiu de ce dar nu-mi place!

Taică-său, cu faţa imobilă, se preface că nu aude. La fel, casiera. Individul, nu ştiu. Eu, cu spatele la el, râd.

Plecăm din magazin. La maşină, ne spune de ce nu i-a plăcut domnul.

-De la barba aia nu mi-a plăcut, mama!

-Dar şi naşul are barbă!

-Dar pe el îl iubesc!