Particule cuantice

E o petrecere în grădină şi copiii aleargă peste tot, supravegheaţi atent de părinţi. De altfel, nu sunt decât mese întinse, scaune, pomi şi flori. Multe flori de câmp. Margarete. Preferatele mele. Soarele străbate cu îndrăzneală printre ramuri aşa că cei în vârstă şi cei mici au eşarfe şi pălării să le protejeze pielea şi capul. Ştiu că trebuie să fiu afară, cu ei dar trebuie să fac şi bagajele pentru vacanţă. Am o fustă lungă, turcoaz, o bluză albă dar nu-mi amintesc când le-am cumpărat. Pielea îmi străluceşte în lumina soarelui şi observ cu uimire că sunt dată cu ceva uleios care-mi pare a fi lotiunea pe care am văzut-o pe masa de toaletă însă nici de ea nu-mi amintesc când am cumpărat-o. Întind mâna din reflex după telefon şi nu-l găsesc lângă mine. Un băieţel vine în fugă să-mi pună ceva în mână şi fuge iar spre ceilalţi copii. Mi-a dat telefonul. Aş vrea să-l întreb când şi de ce mi l-a luat dar îmi dau seama că n-are rost. Aproape îmi dau lacrimile aşa că-mi scot ochelarii din geantă. Lângă ochelarii de soare sunt şi cei de vedere dar îi ignor cu gândul la lista pentru vacanţă. Îmi scot agenda ciocolatie şi încep să scriu în ea. Soţul se uită cu reproş la mine, e petrecerea dată de noi şi ar trebui să aduc câte ceva oaspeţilor. Îmi citeşte pe buze că fac lista, îmi zâmbeşte şi se ocupă el. Scriu prosoape, loţiuni de soare, apă termală, papuci, încărcătoare,  materialul despre particulele cuantice, ochelarii, lentilele chiar, hainele copilului şi mă opresc fiindcă acelaşi băieţel s-a aşezat lângă mine şi a vărsat nişte suc de portocale pe fusta mea. Îmi zâmbeşte larg, mă roagă să-l iert şi fuge iar. Mă ridic şi plec în casă să-mi schimb hainele. Probabil sunt foarte obosită pentru că mi se pare că mă mişc extrem de încet şi capul mă doare îngrozitor. Se aud tunete de ploaie. Cred că de la asta mi se trage, sunt meteo sensibilă aşa că mă mai liniştesc puţin. O fată cu părul lung şi negru trece pe lângă mine surâzând şi nu-i zâmbesc înapoi pentru că n-o cunosc dar mă întreb ce caută la noi. Mă uit înspre ea dar deja a dispărut din câmpul meu vizual. E fata unor vecini, îmi spun, copiii cresc aşa de repede acum! Pata de pe fustă nu se mai vede, probabil era mică aşa că mă întorc la oaspeţi fără să mă schimb. Parcă îmi şi place fusta asta turcoaz deşi nu ştiu când mi-am cumpărat-o. Oare am primit-o cadou? Dar de la cine? Nu mă mai înţeleg de mult cu soţul meu deşi numai noi ştim lucrul acesta. Inima mi se strânge de la această durere. Mergem în concediu împreună doar de dragul copilului, în rest drumurile noastre sunt separate total. N-am curaj să plec şi n-are nici el aşa că ne tolerăm reciproc. Am fost prieteni buni cândva aşa că n-am ajuns să ne scoatem ochii cum am auzit  că se întâmplă la divorţaţi. Soarele mă deranjează tot mai tare aşa că mă mut undeva la umbră când soţul începe să vorbească. Ţine un discurs şi lumea îl ascultă. Sunt încă fascinată de el aşa că nu mai scriu nimic şi mă uit în direcţia lui. Zâmbeşte şi el fără ca ochii s-o facă, îl apasă situaţia în aceeaşi măsură  numai că n-o recunoaşte. Povesteşte cum nu s-a mai întâlnit de mult cu mama lui şi că sunt ani de când n-a mai fost cu ea în oraş, doar ei doi. Se uită cu drag la ea şi când se ridică de pe scaun, să-i salute pe toţi, îmi dau seama că n-o cunosc, că n-am văzut-o în viaţa mea şi mă întreb cum de e posibil. Mă uit la soţul meu şi nu-l cunosc nici pe el, cine e bărbatul acesta? Nimic din ce e aici nu mi-e familiar şi-mi dau seama cu groază că hainele de pe mine nu sunt ale mele, că nu m-am mai schimbat fiindcă uşa casei nu s-a deschis, că eu nu port ochelari de vedere, că particulele cuantice nu-mi spun nimic şi izbucnesc în plâns, sufocându-mă.



Mă trezesc cu nasul înfundat şi plângând de-a binelea. Am răcit iar.