Se apropie Sânzienele. De cel puţin trei luni încerc să recitesc "Nopţile de Sânziene", cu gândul la Elena. Nu reuşesc să citesc decât maxim zece pagini. Îmi amintesc cum s-a apucat Elena iar de citit după ce a recitit "Nopţile..." şi citesc mereu aceleaşi pagini. O las apoi. O regăsesc pe te miri unde, nu ştiu pentru cât timp, abandonată în favoarea alteia. Parcurg primele rânduri, ştiu ce urmează, îmi aduc aminte de lucruri de acum mai bine de 20 de ani, citesc iar cu înfrigurare pagină cu pagină. O uit din nou. Ca şi cum n-ar exista.
Săptămâna asta mi s-a părut foarte lungă. Luni am crezut că e marţi, marţi că e miercuri, miercuri că e joi şi astăzi că e vineri şi gata săptămâna. Am sperat, am visat şi am crezut. Poate aşa şi e. Totuşi mâine merg iar la lucru. Sper să mă plătească dublu fiindcă e sâmbătă. Şi prinţesei i-am spus că nu mai merge la grădiniţă şi ea s-a bucurat foarte mult :
-Ura, mergem numai 4 zile!
-Cum aşa, 4?
-Luni, marţi, miercuri şi joi! Ce e, mama?
Atunci am ştiut cu siguranţă că sunt 5 zile în care trebuie să merg la lucru. Prea a venit vara şi nu mai am chef de şefi şi de vizite.
Mi-a plăcut mult paragraful asta dintr-o carte de Andrei Pleşu : "filozofia morală britanică din secolul XVIII îşi pune întrebări de tipul acesta : morala se bizuie, oare, pe sentimente, sau pe raţiune? Păi se bizuie pe amândouă, îţi vine să răspunzi, într-o primă instanţă, pentru că există decizii când preponderent afective, când preponderent raţionale, dar, în metabolismul unui om viu, lucrurile se suprapun". (Despre inimă şi alte eseuri, 2017). Sunt multe feluri de-a iubi mintea unui om.
Îmi dau seama că din cauza celor trei nopţi nedormite mi s-a părut săptămâna asta atât de lungă. Şi a veşnicelor cârcoteli de la lucru. De ce aşa, de ce nu aşa? Oamenii pierd timp preţios judecându-i pe ceilalţi şi alegerile lor când de fapt singura lor treabă ar trebui să fie legată de felul în care aleg să-şi petreacă scurtul timp pe pământ. Pe lună oricum n-ajunge nimeni. Aproape.
Săptămâna asta mi s-a părut foarte lungă. Luni am crezut că e marţi, marţi că e miercuri, miercuri că e joi şi astăzi că e vineri şi gata săptămâna. Am sperat, am visat şi am crezut. Poate aşa şi e. Totuşi mâine merg iar la lucru. Sper să mă plătească dublu fiindcă e sâmbătă. Şi prinţesei i-am spus că nu mai merge la grădiniţă şi ea s-a bucurat foarte mult :
-Ura, mergem numai 4 zile!
-Cum aşa, 4?
-Luni, marţi, miercuri şi joi! Ce e, mama?
Atunci am ştiut cu siguranţă că sunt 5 zile în care trebuie să merg la lucru. Prea a venit vara şi nu mai am chef de şefi şi de vizite.
Mi-a plăcut mult paragraful asta dintr-o carte de Andrei Pleşu : "filozofia morală britanică din secolul XVIII îşi pune întrebări de tipul acesta : morala se bizuie, oare, pe sentimente, sau pe raţiune? Păi se bizuie pe amândouă, îţi vine să răspunzi, într-o primă instanţă, pentru că există decizii când preponderent afective, când preponderent raţionale, dar, în metabolismul unui om viu, lucrurile se suprapun". (Despre inimă şi alte eseuri, 2017). Sunt multe feluri de-a iubi mintea unui om.
Îmi dau seama că din cauza celor trei nopţi nedormite mi s-a părut săptămâna asta atât de lungă. Şi a veşnicelor cârcoteli de la lucru. De ce aşa, de ce nu aşa? Oamenii pierd timp preţios judecându-i pe ceilalţi şi alegerile lor când de fapt singura lor treabă ar trebui să fie legată de felul în care aleg să-şi petreacă scurtul timp pe pământ. Pe lună oricum n-ajunge nimeni. Aproape.
Princess îmi aruncă nişte adevăruri în faţă, obligându-mă să fiu mai atentă. O duc în braţe până la maşină şi când mai sunt doar 3 metri până acolo, o pun jos şi se pune pe plâns. O iau iar în braţe, foarte supărată. La grădiniţă îi spun că nu e corect şi normal să meargă atât în braţele mele la vârsta ei.
-O să merg pe jos toată viaţa, mama!
Are dreptate. La un moment dat n-o s-o mai pot ridica. La un moment dat n-o să mai vrea s-o iau în braţe. Ăsta e mersul. V-am spus eu că e un iunie lung. Cu tot cu solstiţiul de vară.
Apoi m-am tăiat şi tot magica m-a întrebat în ce m-am tăiat. I-am spus că cel mai probabil într-o cutie, la lucru. M-a întrebat, nu ştiu cum, ironică, sarcastică, năucită:
-Mami, tu împachetezi cutii la lucru?
Are ea un dar. Darul inocenţei. Alte insomnii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu