Vânt de ploaie

A început de marţi. Uscat şi călduţ, se risipea cu furie peste bulevard, peste copaci, peste trandafirii de dulceaţă, peste cireşi, peste strada Mirăslău, veşnic sub asediul reparaţiilor, niciodată terminată. Ridică nisipul, ni-l bagă în ochi, se strecoară pe sub maşini, loveşte tăcut în ferestre. Are şi el povestea lui. Cu minute bune înaintea cifrei pe care iudeii ar fi cerut-o tăiată, o duc pe princess la grădiniţă, ne luăm la revedere de mai multe ori şi mă îndrept spre cadrul în care joc de mai bine de un an. Parcă temporarul s-a evaporat după acest an, tinzând să devină permanent. Un permanent de 3 ani. Dar nu se ştie niciodată fiindcă viaţa (ţi) se poate schimba peste noapte. Las Mirăslău în spate şi ies pe bulevard urmărind jocul vântului în iarbă şi în gardurile vii. Aerul  de iunie e tulburat pe alocuri de răceala vântului care se vrea băgat în seama oricum, oricând. E  vânt de ploaie. Brusc,  din mişcări surprinzătoare şi coincidenţe năucitoare(astăzi mă întreb dacă există coincidenţe), a început să toarne. Cu găleata. Cu tunete şi fulgere. În braţele mele, a doua zi, princess vorbeşte cu El, spunându-i să înceteze, prea a trimis ploaie în ultimele zile, certându-L că-i strică ei planurile de plimbare şi de grătar din weekend. Apoi începe:


-Mama, cum m-a chemat pe mine înainte să fiu mare?

-Tot Andreea!

-Dar pe tine?

-Tot Maria Adriana!

-Şi acum?

-Nu ştiu, spune-mi tu!

-Mama Adriana. Dar ştii de ce te-ai născut tu, mami?

-Nu ştiu, spune-mi tu!

-Te-ai născut ca să mă ai pe mine. L-ai întâlnit pe tati ca să mă faceţi pe mine!

Adevărurile ei. Adevărurile mele. Aproape. Atât de departe. 

A tot plouat săptămâna asta că mă întreb dacă există coincidenţe. Din nou.