Femei

Sunt femei care salvează. Un om, o mulţime, se salvează pe ele însele. De pustiu, de singurătate, de nebunie.
Femei care aşteaptă veşnic omul care să le salveze, care să le facă zeiţe, să le aşeze pe un piedestal, să fie iubite aşa cum sunt mereu, fără să dea nimic înapoi, fără să iubească la rândul lor căci cred că simpla lor prezenţă este de ajuns.
Sunt femei care iubesc nebuneşte un singur bărbat, la uşa căruia bat zi şi noapte ca să fie iubite, care se umilesc, se jertfesc pentru acest bărbat, îi dedică statusuri patetice şi fotografii cu zâmbete perfecte sau cu rictusuri a la Gioconda, îşi jură în sine că-l părăsesc, că nu-l mai iubesc dar tremură la simplul lui nume, suspină şi le doare sufletul la o melodie care le aduce aminte de clipele trecute şi cred sincer că nu vor mai iubi niciodată la fel. Până la următorul bărbat. Care nu e niciodată soţul. Decât dacă le părăseşte. Şi astfel se salvează el.
Sunt femei mame, mame nu pentru că au vrut asta, ci pentru că asta au crezut că vrea lumea de la ele(de ce-ar conta ce vrea lumea?), femei, care, deşi suferă în timpul sarcinii, râd de alte femei gravide care suferă cum au suferit şi ele. Pentru că au uitat, pentru că ele consideră sarcina altei femei nu ceva sfânt, ci ceva de care poţi să râzi. Femeile astea nu salvează pe nimeni.
Sunt femei care n-au fost iubite, copile fiind, şi dau buzna, adulte, în mâncare, în ţigări, în alcool, în sex, în cumpărături inutile. Femei pe care nu le mai salvează decât terapeutul, dacă ar recunoaşte că au o problemă, să ajungă acolo. Femei aparent sănătoase care se plâng mereu de dureri de cap, de dureri de spate, de dureri nelocalizate, femei care critică în permanenţă alte femei, prezente sau absente şi apoi se plâng de răutatea lumii. Femei care nu se uită în interiorul lor nici măcar o dată. Căci cred că simpla lor prezenţă este de ajuns.
Femei care iartă şi iubesc din nou, iubesc şi iartă până la capătul lumii. Femei care-şi iubesc aşa copiii, soţul, părinţii. Femei care par proaste când iartă şi uită răul.

Femei care nu iartă niciodată, care trăiesc cu satisfacţie fiecare dramă, singura lor raţiune de-a trăi, femei care se uită cu nesaţ la Măruţă, Capatos şi plâng de fericire când un copilaş nevinovat ia bătaie la grădiniţă căci cred că educaţia se face cu violenţă. Femei care nu observă niciodată ochii altei femei şi ce spun ei, ci doar hainele, coafura, tenul, felul în care se mişcă. Ca şi cum asta le-ar ajuta sau face fericite.
Femei care vor să trăiască odraslele lor ce n-au trăit ele niciodată, care spun mereu altor mame ce fac ele, cât gătesc, ce gătesc, cum îmbracă şi de unde îmbracă copilul, care dau copilul la meditaţii la 3 ani, pregătindu-l pentru succesul pe care ele nu l-au avut.
Sunt femei care se sacrifică pentru a fi "în rând cu lumea", care nu fac nimic pentru ele, care trăiesc doar în mintea lor mirajul puterii, al iubirii adevărate, al prieteniei, femei incredibil de singure, femei care se amăgesc de dimineaţă până seara cu ceea ce n-au.
Femei care sunt doamne. Rare. Femei pe care o să le iubesc mereu şi o să le respect deşi sunt sute sau mii de kilometri între noi. Sau doar cuvintele lor.