Andre mă aranjează după câteva încercări de aranjare a feţei bărbatului aflat în minoritate în casă şi care refuză să fie machiat.
- Mama, te dau cu pafum! Acum cu ruj, aşa, nu te întoarce! Mama, de ce te-ai întors cu faţa? Doamne fereşte, iar te-ai întors şi trebuie să te aranjez! Mama, te rog! Acum stai să te tund! Să-mi pun şi ochelarii, că nu mai văd bine! Ah, gata, te-am aranjat, acum eşti vijitoare!(ochelarii de scafandru, da?)
- Mulţumesc, Andre, n-am ştiut că m-ai tuns şi m-ai machiat să mă faci vrăjitoare!
- Cu pacere, mama! Acum să te uiţi bine la laptop! Îţi dau şi o baghetă(îmi bagă un creion în ochi) şi poţi să peci!
Nu plec, rămân cu ochii în laptop şi încerc să nu ţin cont de durerea care vine în valuri, răscolindu-mă. Probabil va mai trece timp până să nu mai doară. Mă gândesc la ceva nemaipomenit de superficial: m-am tuns, numai eu ştiu de ce. Replica pe care auzit-o cel mai des a fost : Te-ai tuns? Şi urmează pauza aia din care eu înţeleg: Fată, ce ţi-ai făcut la păr?!?(păcat că nu pot să redau în cuvinte această pauză stânjenitoare dar sigur înţelegeţi). Cu părul lung sau scurt, sunt aceeaşi. Pe cuvânt. Apoi mă gândesc la un deosebit de inteligent om(?) care mi-a spus astăzi foarte sigur pe adevărul scos pe gură : Decât să fii supărată, mai bine să fii bolnavă! Tot el s-a supărat într-o zi când le explicam unor colegi că dacă vor să folosească pronumele de politeţe la adresa cuiva trebuie să spună "dumnealui", nu "dânsul" şi nu au crezut până n-au verificat pe net şi când au citit, mi-au dat dreptate dar el sărea că iepuraşul de Paşti : "Şi ce dacă a ştiut, fra, ce dacă a ştiut, fra?" Da. Ceea ce era de demonstrat. Repeta tata o vorba: "După ce că e prost, mai şi semnalizează". Câteodată îi mai dau dreptate şi lui tata.
Apoi citesc articolul acesta din 2010 : Catchy
Să nu te ia durerea de cap? Pentru că am înţeles târziu sursa kilogramelor în plus( aş vrea să mă şi deranjeze foarte tare încât să fac ceva să le dau jos dar nu, nu, cine e obsedat de greutatea mea să se uite întâi în ograda proprie) : serviciul ăla absurd care-mi permitea să-mi cresc copilul şi să-i fiu aproape cât se poate de mult timp, şefii pe care-i încercam să-i mulţumesc(în van), copilul meu care plângea foarte mult pe vremea aceea şi încă nu dormea nopţile, diversele şi stupidele comparaţii pe care le făceam, plus unele adevăruri atât de grele şi de dureroase încât nici nu ştiu dacă am curaj să mi le recunosc. Dar trebuie.
Poate e adevărat că întrebările sunt, de fapt, răspunsuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu