Pe drumul spre lucru, ascult în căşti "Niciodată toamna", să-mi mai alin una-alta. Vântul ăsta de Sibiu, pustiitor, nu-mi alină nimic. Dimpotrivă. Ajung la lucru, dau bună dimineaţa colegilor, uneori mi se şi răspunde. În vestiar, încerc să-mi iau un pachet de gumă din geantă(Doamne, câte pot să intre într-o geantă şi să nu găseşti niciodată ce-ai nevoie când ai nevoie!) şi după multe eforturi, reuşesc să-l sustrag. După care-mi cade în dulapul colegei, printr-o gaură pe care n-am văzut-o niciodată. Încerc să deschid dulapul(închis, desigur), moment în care-mi dau seama că semăn cu Mr.Bean, într-una din scenetele care l-au făcut celebru(prin care am trecut cel puţin o dată în viaţă fiecare dintre noi), aşa că renunţ. Mă duc la toaletă să mă spăl pe mâini şi să mai arunc un ochi critic părului care niciodată nu stă cum vreau eu.Cu "I want to break free" în minte, mă îndrept spre câmpul de luptă căruia un şef îi spune "codru". Ştie el de ce.
Trebuie să fac o plasare de produse, nu ştiu unde şi nu ştiu cum. Întreb şi mi se răspunde sec : Pe raion! Felicitări! Felicitări pentru ce??? Sunt mulţumită că nu mi se spune şi "La mulţi ani!" şi-mi iau faţa consternată de acolo. O să sun un şef. Ăştia ştiu totul, de obicei. De obicei, mă şi ajută.
Apoi merg să aranjez nişte marfă şi mă aplec, ştie cineva mişcarea? Mişcarea în care fundul iese în evidenţă căci nu pot să mă aplec cu spatele drept, flexând doar genunchii, ar rămâne toată marfa în rezervă astfel. Şi atunci aud replica : Nu mai ţine curul aşa că... Că ce?(aici, citind, bărbatu-meu se uită cu un ochi critic la mine dar să ştii, bărbate, că eu fundul îl ţin mereu la mine, nu pot să-l las acasă şi nici nu sunt de vină pentru ce-şi imaginează unii).
Sunt întrebată printre raioane dacă ştiu unde e mălaiul, ştiu, cum să nu? Conduc omul la mălai şi-mi spune: Păi nu e scump? La L. parcă e mai ieftin, mă duc acolo! N-am bani de mălai! Înţeleg, îi dau replica, mergeţi unde credeţi că e mai bine!
Merg spre case, o fată exclamă plină de bucurie când mă vede : Hei, Bela, ce faci? Fată, dar ce drăguţă eşti! Auzi, ai un iubit? Oh, dar de ce, mă întreb în gând? Pentru ea sau pentru cineva? Am un soţ iubit, să ştii! Am şi eu, îmi spune ea gângurind. Deci nu pentru ea...Dar de ce mă întrebi, o întreb şi eu. Aşa, ce n-am voie? Ba da, ai.
Ipochimenul care mă însoţeşte se laudă cum a prins el hoţi în magazin cu mâinile goale, atât e el de inteligent, nu i-a văzut pe camere, n-a fost lângă ei acolo şi totuşi i-a prins! Îl întreb dacă i-a prins cu puterea minţii sau i-a văzut în bolul de cristal că nu-mi explic altfel. Nu are replică şi mă bucur că tace măcar pentru un minut.
Un domn îmi spune iar că-i place parfumul meu şi fiindcă eu nu-l mai simt, mă gândesc să nu miros, Doamne-fereşte, a mezeluri sau a margarină, cum mi-a spus un merchandiser când m-am angajat, că fiecare miroase, după un timp, în funcţie de ce marfă bagă la raft. Dar dacă stau să mă gândesc ce frumos îmi miroase în rezerva de mezeluri când mi-e foame, parcă nu e aşa un dezastru. I-o fi şi omului foame.
Ducem cu noi o lume necunoscută nu doar celorlalţi, uneori şi celor de lângă noi. După cum şi lumea lor ne este necunoscută. Luptele, durerile, bucuriile altora rămân enigme. Facebook-ul nu poate cuprinde, cu opţiunile sale, inima omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu