Eu : De ce te duci la magazin, Andreea?
Ea: Mă duc să cumpăr vanilie, să fac o prăjitură cu ciocolată!
Pleacă până la uşa, revine şi se dezbracă.
Eu: Andreea, de ce te-ai dezbrăcat?
Ea: Pentru că aşa vreau eu, cu mâinile goale, în rochiţă!
Eu: Dar eu vreau să iei bluziţă pe tine!
Ea: Dar eu vreau mai mult că tine să stau dezbrăcată!
Astăzi, la lucru, domnul care mă însoţeşte mă întreabă în franceză unde mă duc. Îi spun unde şi-l întreb cum de lucrează agent de pază în condiţiile în care pare să ştie limba franceză.
- În Franţa, toţi copiii ştiu limba franceză şi nu se mai miră, spune el, râzând în colţul gurii.
- Ca să vezi! Şi în Italia, cum e în Italia?
- Şi în Italia e la fel. Toţi copiii ştiu italiană.
- Să ştiţi că aveţi dreptate. Numai în România, copiii români nu ştiu româneşte!
- Şi asta-i drept.
Ajungem la recepţie, vreau să bag măgăhoaia pe care sunt obligată s-o folosesc în interior dar îmi dau seama că ar fi inutil şi zic cu voce tare că mai bine o las afară iar domnul ăsta care are mereu toate replicile la el(sigur are o mare tristeţe a lui dacă nu e prieten al lui Bachus în timpul liber, desigur) îmi spune că el stătea şi se uita să vadă când mă prind.
-M-am prins, vă mulţumesc, probabil că de aceea staţi la distanţă, în caz că nu mă prind, să nu cad în ceva urat mirositor şi să vă murdăriţi! Atunci, vă las eu "măgăhoaia", mi se pare că sunteţi puţin ataşat de ea, s-o duceţi unde-i este locul!
-M-am prins eu că o să mi-o lăsaţi mie!
Pe raion, un domn la vreo 60 de ani, mă întreabă dacă nu-mi este greu...Îi spun încet(fericirea nu se strigă) că nu-mi este aşa greu fiindcă nu simt de parcă aş fi sclava cuiva sau a muncii fiindcă am norocul să fac ceea ce-mi place şi ce mi-am dorit, momentan. Pentru că fiecare pas înseamnă o călătorie spre altă destinaţie.
-Dar veniţi să-mi spuneţi şi mie ingredientele din salamul ăsta?
-Da, cum să nu? ÎI turui ingredientele şi văzându-l cu coada ochiului că se uită pe sub ochelari la mine, îl întreb dacă-i mai citesc...
- Nu, e suficient. Dar ştiţi că atunci când îmi citiţi, nu mai munciţi?
-Da, vă mulţumesc pentru clipa de odihnă oferită! Dar să cumpăraţi şi salamul!
Aceste cuvinte de astăzi sunt pentru tataia. Îl chema Dumitru. Aş fi vrut să mai fie. Ne salvăm şi mergem mai departe cu tot felul de artificii. Pentru că avem dureri în suflet de care nu ne vindecăm niciodată. Rămâne gol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu