Casa noastră (partea a II-a)

Casa de la ţară e casa noastră.

De-a lungul anilor a trecut, ca un om, prin tot felul de schimbări. S-a renovat în permanenţă. Tot ca un om.

Dar v-am mai spus asta.

După ce-am trecut de 20 de ani, ne-am împrăştiat cu toţii în lume.

Camera micuţă, cu podele din lemn, a devenit camera unei mătuşi a bunicii şi sinonimă cu alienarea, bătrâneţea şi singurătatea. Uneori, mătuşa ieşea pe sală şi oprea câte un vecin, întrebându-l dacă nu vede şi el în vie doi ochi roşii. În via din  faţa casei, vie pe lângă care vecinul, mai sperios, trecea în fiecare zi, în drumul spre casă. Ştiam că nu sunt ochi roşii în vie, că nu e nimeni, că vorbeşte glasul demenţei dar spune-i asta şi vecinului! Deseori, dacă o vedea pe sală, ca să n-o audă şi să-l sperie iar, trecea în viteză pe drum, mai-mai să-şi rupă ceva de atâta grabă!

În anii ce-au urmat, camera copilăriei noastre s-a schimbat de multe ori, la fel ca şi sala, au apărut termopanele, au apărut tot felul de electrocasnice, altă şi altă mobilă. Pe un perete, a rămas acelaşi ceas kitsch, galben, enorm, fotografii cu noi mici, cu noi mari, cu jumătăţile noastre mai bune. Un covor din lână, cum era modă cândva, a rămas şi el întins pe perete. Curios că nimeni n-a încercat niciodată să-l dea jos, ca şi cum ceva s-ar fi schimbat iremediabil dacă am fi făcut-o.

Sala unde obişnuiam să beau cafea în anii facultăţii, a fost închisă ca un balcon iar magazia a devenit cameră de oaspeţi. Magazia din spate, cu tavanul dărâmat, prin care se putea vedea podul, a fost renovată şi este, în prezent, tot magazie, cu altă destinaţie în viitor. Nu se mai vede tavanul, desigur. Mică fiind, mă urcam în pod şi pe căi ştiute numai de mine, mă căţăram şi mai sus, pe acoperişul casei. Doar fiindcă puteam. Fraţii şi verişorii mei se urcau şi ei pe acoperiş şi-şi dădeau drumul pe ţiglă în jos, ca pe tobogan. Ale copilăriei valuri...Până când unul dintre verişori şi-a rupt piciorul şi pentru o vreme distracţiile periculoase au încetat.

Bucătăria de vară, din curte, căreia Mugu aproape i-a dat foc, a fost stricată şi înălţată alta. A dispărut de foarte mulţi ani şi leagănul din lemn(ţuţeică, îi spuneam) şi în locul lui e acum un puţ(fântână pentru cei foarte de la oraş).

Casa noastră de la ţară ne-a cunoscut toate iubirile, trecute şi prezente, ne ştie şi copiii, a trecut prin multe, ca un om. Poate că Lumi şi Ionu, care ajung mai rar în ţară şi pentru care am scris aceste rânduri, vor tresări puţin şi-şi vor aminti. Am scris şi pentru a noastră Sara, căreia îi plăcea atât de mult acolo, de care îmi este atât de dor şi chiar sper ca, prin absurd şi dincolo de logica şi raţiunea acestei lumi şi a timpului în care trăim, să vadă şi să înţeleagă aceste rânduri. Ea citea "Ultimul rege".