duminică, 22 iulie 2018

Importanța drumului



Mergem în viață pe tot felul de drumuri. Unele ne sunt impuse. Pe altele mergem de bună voie. Le alegem, crezând și sperând în rostul de la capătul lor. Am mai vorbit despre tot felul de drumuri.(Drumuri)

N-aș vrea să mă repet dar, pe de altă parte, repetiția este mama învățării. Și atunci învățăm, după tot felul de repetiții. Atunci când ne-am învățat lecția bine, după tot felul de eșecuri și mai puține succese, vine și importanța înțelegerii drumului. Când învățăm să apreciem succesul obținut versus atâtea și atâtea insuccese, mai facem un pas. Că tot spuneam că în viața asta important este să acționezi, lăsând răul și suferința să treacă pe lângă noi ca apele unui pârâu. Are și suferința rolul ei, oricât am vrea s-o negăm, să-i declinăm puterea. Dar depinde doar de noi cât alegem să-i purtăm povara, cum alegem să reacționăm când ea este inevitabilă.

Sigur avem puteri nebănuite, nu doar timpul ne stă scut. Nu-i viața doar timp în așteptarea întâlnirii iubirii, în întâlnirea ei, în tot felul de certuri mai mai mari sau mai mici cu iubirea, cu noi înșine, cu problemele inerente . E și poezie dar și momentul în care unul mai introspectiv se uită cu oarecare surprindere în propria inimă și vede că nu mai simte, că acolo nu mai e nimic, că nu mai e niciun dialog de purtat. Doar lungi monologuri, întrebări retorice și întrebarea: ce fac acum? Mergi mai departe, cu lecția învățată, cu poezia transformată în proză scurtă dar cuprinzătoare, decis să iei din drum tot ce poate fi mai bun. Nu poți să obții tot, nu e nimeni scutit de dureri, de erori, de derapaje dar nici de momente unice...astea nu se numără. Doar se trăiesc.

Acesta e drumul. De nedescris, insesizabil pentru unii, pentru alții. Povestea obișnuită. Cele mai multe și bune povești rămân nespuse. Sau rămâne din ele un concept uitat imediat. Ca un nume pe care l-am iubit cândva și acum nu ne mai spune nimic. 
                                                     
Foto : Alice 
           Drum

marți, 17 iulie 2018

Ielele(II)

Se cerea continuarea aventurilor fetelor: Ielele(I)

Luați de citiți, serviți și o bere, un vin, floricele. Dacă nu mai plouă pe la voi. Sau poate fiindcă plouă iar. N-a mai plouat de mult.

Ne-am așezat lângă prun și ne-am privit lung, cu o deplină înțelegere a situației. Cu alte cuvinte, era cam beznă și nu prea înțelegeam ce vrem să facem atunci, în noaptea de iunie, sperând doar că ne uitam una la alta și că nu se mai uita nimeni la noi. Mă trec fiori până când  Ana aprinde iar lanterna și o așază pe pătură. Are mâinile reci dar cred că așa le am și eu. Tresărim de la orice foșnet. Luna ne veghează c-o lumină albă, rece. Parcă ne-ar spune să plecăm acasă, să pipăm țigări ziua, neștiute de nimeni dar vegheate de soare. 
-Hai, începem?
-Începem! Dar cu ce?
-De parcă aș ști, i-am răspuns. Câteodată începutul e cel mai greu. 
-Darrrrr e cel mai frumos, spune Ana, graseind din nou. Și-ți rămâne în minte. Pentrrru totdeauna. 
-Evident, evident. Nu căutăm niște frunze de pătlagină pe întunericul asta? 
-Le căutăm pe jos, nu pe întuneric. Dar de ce?
-M-am zgâriat și nu-mi trec zgârieturile până nu-mi dau cu niște zeamă galbenă din aia, din pătlagină. 
-Lasă, dacă nu găsim, te învăț eu ceva. E mai la îndemână. Dar te ustură. Nu rău, oleacă.

Căutăm frunze dar pe bezna aia, nu găsim nimic. Ana, cât se poate de serioasă, îmi spune să mă duc în tufe, să fac pipi pe zgârieturi, încredințându-mă că doar pișcă. Oleacă, repetă. Mă duc în tufe și îi ascult sfatul, ieșind în viteză, câteva secunde mai târziu, hotărâtă s-o trag oleacă de păr și să nu-i mai ascult niciodată prostiile
-N-a usturat oleacă? Hai c-a trecut! Mai fumăm și noi în noaptea asta?

Ne așezăm turcește pe pătură, mai mult Ana, că pe mine mă ustură prea tare pielea și-mi mai mirosea și-a pipi. Cu atenție, scoatem tutunul rămas în chiștoacele de la bunicul. Facem o grămăjoară zdravănă. Iau tutun cât cuprind între degete și îl pun pe câte un pătrățel de hârtie pe care-l lipim cu salivă. Va trebui să tragem cu sete din ele. Așa și facem. Ne cam scârbim dar noaptea era dulce și liniștită, lumina lunii era deja caldă și nu mai simțeam nici o usturime. Pentru o secundă, suntem bine. Apoi ne dau lacrimile și ne înecăm. Renunțăm. Ana scoate niște țigări împăturite cu migală într-o hârtie moale. 
-Hai să fumăm din astea, zice. Nu-i mai bine așa?
-E mai bine, desigur. Mi-au înghețat picioarele. Mai stăm?
-Ei, cu tine, dacă nu-i una, e alta! 

Nu mai zicem nimic. Pufăim ca bătrânii. Iar pare că înțelegem tot. 

-Tu o să te măriți vreodată, sparge Ana brusc tăcerea.
-De ce, mă ceri tu? Suntem cam tinere! Și amândouă femei! N-am auzit până acum de căsătorii între femei. 
-Taci, stinge țigara, că se aud voci, vine cineva! 
Stingem țigările și ne urcăm pe un dâmb, în spatele unor măceși. Doi bărbați, ce de-abia merg, țînându-se unul de altul, se opresc în dreptul dâmbului pentru niște nevoi elementare. Ne îngheață sângele în vene. 
-Auzi, bă, eu sunt cel mai tare din satul asta! 
-Da'bă, pe ce te bazezi când spui asta? Iar ai băut prea multă bere? Nu ți-e frică de nevastă?
-Ce nevastă, bă!? Păi, bă, pe mine nu mă f.ute nimeni în satul ăsta! Sunt cel mai tare! 
-Păi dacă vrei, te f.ut eu! Ce mare brânză?

Beep, beep, beep.  
Ne-a fost frică rău. 
Dar bețivanii și-au tras pantalonii și nu și-au măsurat forțele acolo.

Va urma.                                            
Foto : Alice, Postăvaru

luni, 16 iulie 2018

Altă zi, aceeaşi viaţă

Am plecat din fabrică şi nu mi-am luat anul sabatic pe care visam să mi-l iau atunci. Mi-am dat doi ani şi-o lună la altă firmă iar primul an la această firmă poate fi considerat sabatic. A fost bine atunci. Dar divaghez. Atunci când lucram în fabrică am cunoscut-o pe Lucia pe care n-am mai văzut-o niciodată ulterior(aici). Până astăzi.
 
Iar nu dorm bine dar nu mă mir, e din cauza schimbărilor. De data asta nu-mi mai fac griji. Ne obişnuim cu orice. Mitocănia tot n-o s-o suport, orice-ar zice unul şi altul că trebuie să suportăm orice în domeniul ăsta. Nu cred, chiar nu. Nimeni nu mă convinge că mitocanul care emite câte o răutate, o face din cauza mea. O face din bezna lui, din prea puţinul pe care-l are de oferit. Dar iată, divaghez din nou. 
  
Ajung la timp în staţie, mă uit ce autobuz trebuie să iau şi mă uit în jur la oameni. Nu e cald deci n-o să leşin de la mirosuri deşi n-aş conta pe asta. E aproape plin şi decid să stau în picioare dar cineva mă strigă şi nu-mi vine să cred când observ că e Lucia. Îmi face semn să stau lângă ea. Vorbeşte tot tare, are tot căşti la urechi şi la fel i se schimbă fizionomia când zâmbeşte. E frumoasă atunci. Simt aşa, o căldură pe care n-am mai simţit-o de mult în preajma unui om. Îmi era dor să simt asta. Pustiu de dor...
  
-Ce bine-mi pare să te văd, îmi spune Lucia. Unde mergi?    
-Eu merg la lucru, tu unde mergi la ora asta? Nu mai eşti în fabrică?   
-Nu mai sunt, mai plecam eu la ora asta dacă mai lucram ca sclavii pe plantaţie? Îmi place vorba asta: sclavi pe plantaţie! Fiindcă acum nu mai sunt aşa! Şi cred că orice om poate să nu mai fie sclav dacă-şi doreşte suficient de mult! Dacă se luptă!   
-Foarte frumos, Lucia. Mă bucur pentru tine. Unul mai deştept ca mine şi care nu-şi servea decât lui a spus că viaţa înseamnă acţiune. Atât timp cât acţionezi, trăieşti. Când stai, fie într-un loc, fie într-o relaţie, nu faci decât să fii un mort viu. Unii se luptă cu asta criticându-i pe alţii. Adică ei sunt în rahat şi li se pare că alţii put. Omul nu ştie să se lupte pentru propria fericire dar ştie să discute aşa-zisa nefericire sau nenoroc al altora.    
-Ştii şi tu atunci despre ce vorbesc. Am fost bolnavă tare, Adriana. O să-ţi spun foarte, foarte repede, să nu cobori. Unde cobori? 
-Spune, Lucia, spune, mai e până unde merg eu.  
-L-am iertat pe domnul de care-ţi spuneam, ţi-am spus. Mi-am spus singură minciuni, baliverne, prostii de care mă ruşinam şi eu, postate de alţii pe Facebook. Şi aşa de tare mă ascundeam ziua de mine că-l visam noapte de noapte...Doamneee, zice oftând. În toate visele, îmi dădea mâna şi apoi mă prindea strâns, strâns, să nu mă scape. Mă săruta des. Şi când îl întrebam ce e cu noi, mereu mă trezeam fără să-i aud răspunsul. Iar într-o noapte, i-am spus încet că-l iubesc. Şi pentru un minut care-a părut lung cât moartea, s-a uitat la mine fără să spună nimic iar apoi, plecând de lângă mine, mi-a spus: Şi eu te iubesc, fraieră mică! Nu trăiam decât să dorm, să-l visez iarăşi. Iar ziua era coşmar fiindcă el nu era ca-n visele mele. Mă mai întâlneam cu el dar omul pe care credeam că-l cunosc, îmi tot povestea, cu tot felul de detalii, chestii din viaţa lui şi a celei cu care era, ba bune, ba amare, ba o iubea, ba nu simţea nimic pentru ea, ba-i eram eu dragă, ba mă detesta din tot sufletul şi-mi arata asta, jignindu-mă. Mă minţeam c-o face ca să nu poată simţi ceva frumos pentru mine. Doar de-asta îl visam nopţile, spunându-mi că mă iubeşte. Dar ziua nu era noapte şi vedeam bine că mă detestă fiindcă doar atâta poate. Iar când m-am convins de asta, am căzut la pat. 21 de zile nu m-am ridicat din pat. Doctorul a zis că e o viroză, că slăbisem mult din cauza materialelor toxice pe care le foloseam la genţile italianului. Dar eu ştiu: era dragoste rănită. Cobori, Adriana? 
-Nu cobor, spune mai departe. Ce-ai făcut după 21 de zile? 
-Am avut un vis. Mă duceam la el acasă şi sunam lung la uşă. Ştiam că se uită pe vizor şi nu-mi răspunde. Nu zicea nimic de dincolo de uşă. Nu era doar uşa care ne despărţea. Era nedragostea. Şi atunci m-am pus pe covor şi am rămas acolo, implorându-l de dincolo de uşă, de lumea lui, să mă iubească, să fie cu mine orice-ar fi, dacă mă iubeşte. Fraieră mică, aşa a zis. Dar nu lui trebuia să-i cerşesc iubirea. Iubirea este şi-atât. Nu se cerşeşte, nu se oferă o bucăţică din ea. Iar toată iubirea asta o aveam toată pentru mine. Eu sunt cel mai bun om din viaţa mea, eu sunt iubire. Nu contează că ceilalţi n-au să-mi dea. Am eu pentru mine. Şi cât am, pot să iubesc. Să fac bine pentru că pot.    
-Înseamnă că nu te mai doare, Lucia.  
-Nu mai doare. Mă mai strânge, aşa, ca o cicatrice invizibilă. Dar ştiu că am murit şi-am înviat. Iar dacă nici asta nu înseamnă că sunt puternică, nu ştiu ce mai înseamnă. Mă doare când mi-e dor. Dar cât poate să dureze?
-Foarte bine, om frumos. Tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte, spunea Willy, vestitul.
-Mi-aş dori să spună cineva povestea mea, să ştie cum Lucia de la casa de copii, a murit de dragoste, ca atâţia oameni, şi-a înviat. Unii n-o fac, aşa e, Adriana? 
-Aşa e, Lucia. Poate cineva o să scrie povestea ta. O să te găseşti în postările care circulă pe Facebook. Trebuie să cobor.

Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi ea cu cel mai frumos zâmbet.
                                                             
E altă zi, aceeaşi viaţă.  Presimt c-o s-o mai văd pe Lucia.                          

Foto : Alice
          Alice sunt eu.

vineri, 6 iulie 2018

Călătoria mincinoşilor

Călătoria mincinoşilor, cartea lui Karen Maitland, editura Leda(2010), este numai bună de citit în concediu, la soare, la munte, pe un şezlong, într-un hamac. Pentru că este  o carte care captează atenţia de la bun început. Citim povestea unor oameni care ajung împreună, fugind de necruţătoarea boală care a decimat populaţia globului cândva după anul 1330, ciuma bubonică, ajungând în Anglia în anul 1348, când începe povestea noastră.   

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva celui care i se spune Neguţătorul. Neguţătorul vinde relicve, lemne din crucea pe care a fost răstignit Iisus, te miri ce mir sau sânge sfânt, unor oameni conduşi de frică, îngrădiţi din toate punctele de vedere, pentru care preoţii, şerifii sau/şi aristocraţii reprezentau autoritatea supremă. Nici Neguţătorul, nici ceilalţi călători care îi devin tovarăşi de drum pe parcursul călătoriei, a fugii din calea ciumei, nu sunt ceea ce par a fi. În fraze scurte şi descrieri succinte, poţi să simţi atmosfera teribilă a vremurilor Evului Mediu. Nesiguranţa zilei de mâine, nedreptăţile, lipsa de informaţie, numeroasele temeri fără fundament ştiinţific, toate combinate cu misterele care se  adâncesc pe măsură ce câte un călător moare, dau de gândit mai mult decât ai fi tentat să crezi citind un roman de mister medieval. Nu am fost în prea multe ţări, să ştiu cum este, dar cele descrise  aici seamănă foarte mult cu ce se mai întâmplă(şi mai cred oamenii) în timpurile noastre, în România. În 2018. Numai dacă te uiţi la întunericul din mintea celor care postează tot felul de aberaţii pe Facebook, Instagram sau Pinterest and co. şi vei vedea asta. Dar cei care au trăit în epoca celor aşa-zişi 1000 de ani de întuneric aveau o scuză. Cei de acum...doar pretexte. 
  
Deşi i s-au reproşat romanului epilogul şi raţiunea pentru care au fost comise crimele, pe mine m-a ţinut în suspans până la final când este dezvăluită şi identitatea naratorului. Raţiunea criminalului : Pentru că pot, mi s-a părut suficientă. Am întâlnit oameni care au făcut rău, nu crime, care mi-au spus foarte senin că au făcut asta pentru că le-a stat în puteri. 
  
Câteva vorbe desprinse din roman:   

Mintea îţi joacă feste ciudate când eşti îngrijorat.  
Plecăm în aceeaşi măsură pentru a fugi de ceea ce suntem ca şi pentru a găsi ceva ce căutăm. 
Cuvintele sunt ţesute în poveşti; nu pot fi desprinse prea uşor.  
Povestea unui om e numai treaba lui. 
De ce amânăm totul până e prea târziu? 
Când vrei să te ascunzi, cel mai bun loc este adeseori în plină vedere. 
Şi, de obicei, oamenii(ca el) nu se condamnă pe ei înşişi, ci pe cei care sunt martori ai momentului lor de slăbiciune. 
Dar e întotdeauna uşor să alungi ororile nopţii la lumina zilei; nu la fel de uşor când cade întunericul.  
Ce repede ne uităm cruzimile!  
 

  
Cu alte cuvinte, dacă vrei suspans şi să retrăieşti atmosfera Evului Mediu, care este departe de imaginea romanţată a cavalerilor şi a prinţeselor cu crinoline, romanul acesta vine la fix. Ca şi în prezent, multe lucruri şi oameni nu sunt ceea ce par a fi şi dormim pe cadavre, şi la propriu şi la figurat. Pe minciuni. 

530 de pagini.  
 
 

sâmbătă, 30 iunie 2018

Andreisme de iunie

A fost o lună grea, apăsătoare. Nu doar din cauza promisiunilor făcute de oameni dragi mie şi neonorate ci fiindcă a plouat aproape neîntrerupt. Dar nu-i nimic, e vară, pământul are nevoie de apă,  avem tot felul de umbrele iar în ceea ce priveşte promisiunile neţinute, asta spune ceva despre acei oameni sau poate spune ceva despre mine, fie bun, fie rău. Chiar şi aşa, viaţa merge doar înainte, timpul se scurge într-un singur sens şi avem la dispoziţie fiecare zi pentru a trăi autentic, cu bucurie, cu iubire, cu recunoştinţă. Sigur că cei mai mulţi vor avea argumente că viaţa e grea, că salariile sunt mici, că serviciile prestate de către noi şi ale altora către noi sunt mizerabile, că prea plouă, dom'le, că trebuie sa dai şpagă doctorilor sau vreunui profesor, că sănătatea proprie nu mai este ce-a fost, prea ne dor toate, că tineretul ăsta de acum stă cu capul numai în telefon şi nu mai citeşte nimeni nimic, că...scuze de toate felurile. Când o să avem 70 de ani, nimic din astea n-o să mai conteze, vorbe aruncate la întâmplare sau nu, săptămâni întregi de ploaie, haine care nu ni se potrivesc, şefi neserioşi. O să conteze doar şi cât am iubit. Și cât ne-am iubit, cât nu ne-am minţit. Iar asta o să se vadă, o să se simtă. Încă de acum. O să conteze pentru noi, desigur. Doar pentru noi.

Ne-am dus la teatru săptămâna trecută însă n-am mai gasit bilete şi n-a mai fost nimeni să plece acasă şi să ne vândă biletele aşa că i-am propus magicei să mergem în Piaţa Mare, să luăm grâu de la Billa şi să hrănim porumbeii.
-Mama, dă-mi puţin telefonul meu, să sun pe cineva. Telefonul ei e un pachet de şerveţele. I-l dau şi-l pune la ureche, vorbind cu un prieten imaginar.
-Da, am fost la teatru. 
-Spune-i că n-am mai gasit bilete, mă bag eu în seamă.
-N-am mai gasit bilete, iar le-a dat pe toate doamna aia cu păr albastru.
-Spune-i că am fost mai devreme, cu o oră mai devreme şi tot n-am găsit.
-Am fost mai devreme acolo şi degeaba. Data viitoare le luăm de pe internet. Mama, te rog sa taci, vezi că vorbesc la telefon?!?
-Tac, tac, nu mai zic nimic.
Ea, în şerveţel, pardon, în telefon:
-Ei, da, e mama, mama, cine să fie...
N-am putut să nu mă gândesc, mai în glumă, mai în serios, că acest moment e un "preview" pentru viaţa noastră peste câţiva ani. 
Hrănim porumbeii şi apoi plecăm acasă. Se uită la mine admirativ, se opreşte şi-mi spune teatral:
-Wow, mama, ce bine arăţi! Esti aşa de frumoasă! Arăţi aşa, ca de 70 de ani!
-Vai de inima mea, să mi-o iau de pe jos, că s-a spart, uite, bănuiam eu că mă apropii de 40 de ani, că aşa zice buletinul, dar de 70???
-Pai arăţi ca o fată de liceu, mama! Ca o fată de 17 ani! 
-Vai de inima mea, e întreagă iar, ai vrut sa zici 17, da? Nu 70! 
-Da, mama, cu 1 în faţă! 

Peste câteva ore, în parc, aceeaşi magică se dă în leagăn, în topogan, aleargă şi  mai vine la mine să-mi dea câte o îmbrăţişare. O rog să stea puţin lângă mine, cât pot eu de încet, sa mă uit în nasul ei, are ceva.
-Am muci, ce să am? Ce altceva ar putea sa fie în nas? Spune princess cât se poate de tare şi de natural. Eu mă fac mică, mică, pe bancă şi o mămică râde cu lacrimi. 

Astăzi îmi cere îngheţată şi îi spun că nu-i iau dar o să-i iau o ciocolată bună. Nu-i e pe plac, ea ar vrea îngheţata, face tot scandalul pe care şi-l poate permite şi atunci îi spun că n-o mai iau în vacanţa de la Braşov de săptămâna viitoare. Că mă duc singură. Nu mai zice nimic preţ de-o secundă. Apoi:

-Am crezut că ai spus că-mi iei o ciocolată caldă şi ştii că nu-mi place! Vino să mă îmbrăţişezi până nu mă răzgândesc!  

Ne îmbraţişăm. Îmi spune că dacă îmi plac atat de mult copiii şi ea curând n-o sa mai fie mică, îmi promite că atunci când va fi mare şi va avea copil, eu o să am grijă de copilul ei şi o să-i dau şi lui iubirea mea. Magic.

Aşadar, ne trăim binecuvântările, vorba nu ştiu cui, ca să-l spun aici. Căci iunie a fost şi Grecia şi cei  mai frumoşi oameni pe care i-am reîntâlnit acolo, a fost schimbarea cadrului cand era necesar, atât de necesar, un mesaj de la un om drag care mi-a spus cuvinte care mi-au mers la suflet, vise care au prins contur, înţelegerea faptului că o greşeală asumată nu înseamnă că greşeala e iertată şi nici faptul că greşeala nu e asumată nu înseamnă că nu există.  Ca-n toate, e nevoie de minim doi.
                                                       
Foto : Lumea poeziilor

marți, 26 iunie 2018

Alcool dublu rafinat


E perioada din an în care acest alcool devine foarte căutat. Alături de tovarăşul lui, rachiul alb. Când nici acesta nu este alternativa perfectă, gospodarii şi gospodinele, meşteri în prepararea vişinatei perfecte, se opresc la câte o variantă de votcă ieftină. Cea mai ieftină şi cea mai mare.
  
-Ca să se stafidească fructul, domnişoară, ştiţi? Că altfel nu se stafideste!
  
Nu ştiu nimic. Doar că mai devreme sau mai târziu, ne stafidim cu toţii. Contează ce facem până atunci, să facem cu drag, de drag, cu plăcere. Să trăim făcând ceva, nu aşteptând să  facă alţii pentru noi, nu aşteptând să mai treacă un an, doi sau zece. 
  
Sunt doamne între două vârste care verifică atent eticheta, să fie alcoolul din grâu, sunt doamne trecute nu doar de prima tinereţe ci şi de-a doua, care verifică cu atenţie preţul, sunt doamne în etate şi domni la fel care verifică gradele alcoolului, preţul şi, mai ales, să fie de 1 litru. Rar contează şi producătorul. Un coleg trece pe lângă mine declamând versuri din Adrian Păunescu şi apoi mă întreabă în engleză ce părere am despre gustul nu ştiu cărei tării.
  
-I have no idea. I don't drink.     
-That's too bad, do you know? 
-That's a drink I used to put it here. But not anymore. 
-Dar cum aşa? O dă el pe româneşte şi lumea se uită cu alţi ochi la noi.
-Mi-am dat demisia. N-ai crede că poţi să-ţi dai demisia şi dintr-un job ca ăsta, minunat şi mirabolant. 
 
    
Un bărbat la vreo 60 de ani, cu ochelari demodaţi, cu lentilele cât fundul de borcan, se uită la mine ca Băsescu la vreun jurnalist insolent. Sau ca mine în propriul suflet când am anunţat că plec, crezând că fac bine şi ce-am primit înapoi a fost doar sare peste rană. Caut să mă adun, să mă lipesc, bucăţică cu bucăţică, să nu se vadă nimic şi-l întreb pe domnul care nu vede de ochelari dacă nu cumva caută alcoolul dublu rafinat. 
  
-Ba da dar de unde ştiţi? Că eu nu văd nimic şi nici nu v-am întrebat nimic.
  
-După privire, îi spun şi-l conduc la raftul cu alcool. Ia sticla de alcool în mână şi-o apropie de ochi, atât de aproape că o izbeşte de ochelari.
 
 -Câte grade are?
 
 -96 cel din ochii dumneavoastră, pardon, din mână, celălalt este de 60. 
 
 -E mai bun cel de 96, ştiţi?
 
 -Da, acum ştiu. Atfel nu se stafideşte fructul.
 
 -Da, da, aşa este.  
    
Raftul de alcool dublu rafinat se goleşte vizibil, din minut în minut. Îmi revin în minte puţinele cuvinte dar cuprinzătoare ale lui Nichita: Întunecând întunericul, iată porţile luminii. Cine ştie ce-l mai durea şi pe el şi dacă a apucat vreo clipă de nedurere. Poate doar când scria. Nu vom şti niciodată.                                  
 
Sursa foto: You Tube

joi, 21 iunie 2018

Orbire

Călătorului cică îi stă bine cu drumul. Multe mai înveţi pe drum, de-a valma. Şi bune, şi rele. Cel mai important este chiar drumul, nu destinaţia. Pui ani, riduri, kilograme chiar dar şi emoţii, trăiri de tot felul. Amintiri. 
 
Cum postarea din februarie(De cacao) e la fel de actuală şi acum, în iunie, mulţi crezând că am scris-o recent, o pasăre, în parc, a găsit de cuviinţă să-şi facă nevoile foarte aproape de mine. Un strop a căzut maiestuos pe degetul mijlociu. Ce concidenţă! Dar nu există coincidenţe! Iar în timp ce mă îneca voma, mă gândeam că, iată, ca mamă, am  schimbat atâtea şi atâtea scutece plini de inofensivul căcat al magicei(e cineva care crede că prinţesele nu fac caca?) şi niciodată nu mi-a fost rău şi de la 10 grame de găinaţ, la 10 centimetri de mâna mea, m-apucă scârba. Aia mare, că mi-au dat şi lacrimile. Semne, nu?
 
 A fost cum n-a mai fost, acum vreo sută de ani, când eram în şcoală, o persoană cerebrală, pe care o admiram. Visam să fiu ca ea. Credeam că aşa vreau să fiu. Doamne, mă gândeam, ce bine o fi să fii aşa raţional, să n-ai pic de emoţii, de timiditate, de sentimente. Aiurea! Aiurea, îmi zic acum, când profilul omului respectiv, de pe o reţea de socializare, îmi arată un om care n-a trăit când trebuia, care s-a priceput să dea sfaturi(cerute sau nu) şi el a aşteptat altă vârstă să fie el, să trăiască pentru el. Un om plin de deziluzii. Care, ca atâţia alţii, n-a ştiut şi n-a priceput că nu e dată calitatea unui om de mărime. De mărimea minţii sau a portofelului. Ci de PUTINŢĂ. De putinţa de-a fi bun, de-a face măcar un bine, de a fi prezent în viaţa ta şi a celor dragi acum şi aici. Că aşteaptă unii concediul, alt serviciu, chiar pensia, pentru a începe să trăiască şi le spun şi altora( pe care, prin prisma propriei nefericiri, îi văd la fel de nefericiţi ca şi ei) CUM să facă ce nu fac ei, e ORBIRE. E neiubire de sine, e nerecunoaştere a unicităţii şi-a trecerii doar o dată prin viaţa asta. 
 

Multe mi-am mai auzit. Cel mai cel a fost că sunt ciudată. Ciudată că nu stau la bârfe, că nu stau cu orele la cafea să discut...discuţii. Până la 38 de ani nu m-a convins nimeni că bârfa ar fi constructivă. Dacă în 5 minute de vorbă sau într-o fracţiune de secundă de privire sau gestică, un om nu mi-a spus nimic, tot nimic o să discut şi eu cu el. Îmi asum ciudăţenia. Sunt selectivă, asta e. N-am pierdut nimic. Şi bârfa tot nu mă interesează. Nici răutatea sau toxicitatea unora. De-asta e ţara asta aşa prăpădită. Din răutatea celor care deşi pot fi buni, sunt răi. Din prostia celor care se cred deştepţi deşi ei sunt beznă. Din minciuna celor care mint cu totul, pe toţi. Mai ales pe ei, minţindu-se că nu se mint. În rest, pace bună! Nu ştiu dacă nu cumva, vorba rănitului celebru, "Toate-s praf...Lumea-i cum este...şi ca dânsa suntem noi".  
                                              
 
 
Foto :Instagram

Te-am iubit înainte să te naști

Cu vreo 11 ani înainte să te am, să fii Ra al meu, Universul și alte minuni cărora le-am spus simplu coincidențe,  deși nu există coincidenț...