Mergem în viață pe tot felul de drumuri. Unele ne sunt impuse. Pe altele mergem de bună voie. Le alegem, crezând și sperând în rostul de la capătul lor. Am mai vorbit despre tot felul de drumuri.(Drumuri)
N-aș vrea să mă repet dar, pe de altă parte, repetiția este mama învățării. Și atunci învățăm, după tot felul de repetiții. Atunci când ne-am învățat lecția bine, după tot felul de eșecuri și mai puține succese, vine și importanța înțelegerii drumului. Când învățăm să apreciem succesul obținut versus atâtea și atâtea insuccese, mai facem un pas. Că tot spuneam că în viața asta important este să acționezi, lăsând răul și suferința să treacă pe lângă noi ca apele unui pârâu. Are și suferința rolul ei, oricât am vrea s-o negăm, să-i declinăm puterea. Dar depinde doar de noi cât alegem să-i purtăm povara, cum alegem să reacționăm când ea este inevitabilă.
Sigur avem puteri nebănuite, nu doar timpul ne stă scut. Nu-i viața doar timp în așteptarea întâlnirii iubirii, în întâlnirea ei, în tot felul de certuri mai mai mari sau mai mici cu iubirea, cu noi înșine, cu problemele inerente . E și poezie dar și momentul în care unul mai introspectiv se uită cu oarecare surprindere în propria inimă și vede că nu mai simte, că acolo nu mai e nimic, că nu mai e niciun dialog de purtat. Doar lungi monologuri, întrebări retorice și întrebarea: ce fac acum? Mergi mai departe, cu lecția învățată, cu poezia transformată în proză scurtă dar cuprinzătoare, decis să iei din drum tot ce poate fi mai bun. Nu poți să obții tot, nu e nimeni scutit de dureri, de erori, de derapaje dar nici de momente unice...astea nu se numără. Doar se trăiesc.
Acesta e drumul. De nedescris, insesizabil pentru unii, pentru alții. Povestea obișnuită. Cele mai multe și bune povești rămân nespuse. Sau rămâne din ele un concept uitat imediat. Ca un nume pe care l-am iubit cândva și acum nu ne mai spune nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu