Ielele(II)

Se cerea continuarea aventurilor fetelor: Ielele(I)

Luați de citiți, serviți și o bere, un vin, floricele. Dacă nu mai plouă pe la voi. Sau poate fiindcă plouă iar. N-a mai plouat de mult.

Ne-am așezat lângă prun și ne-am privit lung, cu o deplină înțelegere a situației. Cu alte cuvinte, era cam beznă și nu prea înțelegeam ce vrem să facem atunci, în noaptea de iunie, sperând doar că ne uitam una la alta și că nu se mai uita nimeni la noi. Mă trec fiori până când  Ana aprinde iar lanterna și o așază pe pătură. Are mâinile reci dar cred că așa le am și eu. Tresărim de la orice foșnet. Luna ne veghează c-o lumină albă, rece. Parcă ne-ar spune să plecăm acasă, să pipăm țigări ziua, neștiute de nimeni dar vegheate de soare. 

-Hai, începem?

-Începem! Dar cu ce?

-De parcă aș ști, i-am răspuns. Câteodată începutul e cel mai greu. 

-Darrrrr e cel mai frumos, spune Ana, graseind din nou. Și-ți rămâne în minte. Pentrrru totdeauna. 

-Evident, evident. Nu căutăm niște frunze de pătlagină pe întunericul asta? 

-Le căutăm pe jos, nu pe întuneric. Dar de ce?

-M-am zgâriat și nu-mi trec zgârieturile până nu-mi dau cu niște zeamă galbenă din aia, din pătlagină. 

-Lasă, dacă nu găsim, te învăț eu ceva. E mai la îndemână. Dar te ustură. Nu rău, oleacă.

Căutăm frunze dar pe bezna aia, nu găsim nimic. Ana, cât se poate de serioasă, îmi spune să mă duc în tufe, să fac pipi pe zgârieturi, încredințându-mă că doar pișcă. Oleacă, repetă. Mă duc în tufe și îi ascult sfatul, ieșind în viteză, câteva secunde mai târziu, hotărâtă s-o trag oleacă de păr și să nu-i mai ascult niciodată prostiile

-N-a usturat oleacă? Hai c-a trecut! Mai fumăm și noi în noaptea asta?

Ne așezăm turcește pe pătură, mai mult Ana, că pe mine mă ustură prea tare pielea și-mi mai mirosea și-a pipi. Cu atenție, scoatem tutunul rămas în chiștoacele de la bunicul. Facem o grămăjoară zdravănă. Iau tutun cât cuprind între degete și îl pun pe câte un pătrățel de hârtie pe care-l lipim cu salivă. Va trebui să tragem cu sete din ele. Așa și facem. Ne cam scârbim dar noaptea era dulce și liniștită, lumina lunii era deja caldă și nu mai simțeam nici o usturime. Pentru o secundă, suntem bine. Apoi ne dau lacrimile și ne înecăm. Renunțăm. Ana scoate niște țigări împăturite cu migală într-o hârtie moale. 

-Hai să fumăm din astea, zice. Nu-i mai bine așa?

-E mai bine, desigur. Mi-au înghețat picioarele. Mai stăm?

-Ei, cu tine, dacă nu-i una, e alta! 

Nu mai zicem nimic. Pufăim ca bătrânii. Iar pare că înțelegem tot. 

-Tu o să te măriți vreodată, sparge Ana brusc tăcerea.

-De ce, mă ceri tu? Suntem cam tinere! Și amândouă femei! N-am auzit până acum de căsătorii între femei. 

-Taci, stinge țigara, că se aud voci, vine cineva! 

Stingem țigările și ne urcăm pe un dâmb, în spatele unor măceși. Doi bărbați, ce de-abia merg, țînându-se unul de altul, se opresc în dreptul dâmbului pentru niște nevoi elementare. Ne îngheață sângele în vene. 

-Auzi, bă, eu sunt cel mai tare din satul asta! 

-Da'bă, pe ce te bazezi când spui asta? Iar ai băut prea multă bere? Nu ți-e frică de nevastă?

-Ce nevastă, bă!? Păi, bă, pe mine nu mă f.ute nimeni în satul ăsta! Sunt cel mai tare! 

-Păi dacă vrei, te f.ut eu! Ce mare brânză?

Beep, beep, beep.  

Ne-a fost frică rău. 

Dar bețivanii și-au tras pantalonii și nu și-au măsurat forțele acolo.

Va urma.                                            

Foto : Alice, Postăvaru