Un altfel de timp

Un timp care să soluționeze toate nerezolvatele. Dar, așa cum spuneam, timpul nu rezolvă nimic. Timpul doar curge. Tic-tac. Ne descurcăm, fiecare, cum putem în această ecuație. Cea cu ce se naște, crește, ce crește, îmbătrânește și...restul, se știe. Timpul, ca o paranteză. Între un moment și altul. Între aceste paranteze, ni se întâmplă să ne întâmplăm. Eu iubindu-te pe tine, tu totuși pe alta, cum zicea Ana Blandiana. Sau poate doar viața ta, ceea ce poți controla. N-ai cum să iubești lucrurile, oamenii, evenimentele care-ți scapă de sub control. E ca și cum ai cădea în hău, la nesfârșit. Și cum să iubești hăul, neiubitul, nesfârșitul?

Nu-l iubești, fugi de el. 

Scrie pe un dulap, în CRF : nu lua țigările, am și eu nevoie de ele! Trecând peste detaliul financiar, deloc de neglijat, femeia atrăgea atenția asupra nevoii ei de țigări. Adică tot un control, căci cred că dependența de țigări, ca orice dependență, e ceva ce crezi că poți controla, îți da această mirifică iluzie, că domini. Dar nu. Poate un ideal, poate un gunoi. 

Nu știu de ce-ar crede cineva că sfârșitul nu e aici. E aici. Nu se știe când, nu cred că avem mai mult control ca o furnică, cum i-am spus cândva cuiva care mi-e drag. O furnică e atât de puternică că poate ridica de 20 de ori greutatea ei. Dar cu toate astea, n-are control asupra a ceea ce e deasupra ei, poate destin, poate întâmplare. Și noi, vietăți mai mari, dotați cu creier(unii, nu doar de formă), nu trăim momentul prezent, nici nu știm, nici nu putem. Trăim, supraviețuim, mai exact, doar cu teama sfârșitului. Închiderea parantezei. Dar finalul e inevitabil, fie rău, fie bun. Sfârșitul iubirii, cea mai mare teamă. Teama că  nu vom  mai fi iubiți sau că vom înceta să mai iubim. Și cine poate controla iubirea? Sau opusul ei, teama? Jumătate din viață ne luptăm să clădim tot felul de fortărețe în jurul nostru și, dacă avem noroc, n-avem destinul furnicii, în cealaltă jumătate dărâmăm ziduri după ziduri pentru a ieși la iveală așa cum suntem. Dacă avem noroc. Sau timp. 

                                                                         

Foto : apus apus.

Trei e cu noroc. Norocul paznicului!

Se zice că trei e cu noroc, trei  iezi, trei nurori, trei întâmplări, trei zile până la înviere, un trifoi cu patru foi(cum naiba vine asta?), trei(zeci)de ani de prostie postdecembristă, hai că e bine, ne îndreptăm spre un...deceniu mai bun, în care să nu mai credem că ofertele de Black Friday sunt reale și să nu mai așteptăm să ni se dea ci să facem noi. Să facem ce depinde de noi. Fiecare în ograda lui. Un vot, o faptă bună. Hai că devin periculos de sensibil, andropauza mă face așa.

S-a deschis un nou mall în Sibiu și se pare că o să fiu trimis acolo. Partea bună e că scap de Amanda, e tot mai minunată pe zi ce trece. Îmi povestește tot ce i se întâmplă și, mai ales, ce nu i se întâmplă. Și ca să fie totul mai grozav, și-a făcut două prietene. Două chestii la care scrie în buletin că ar fi femei dar când sunt la țigară își bagă pula în tot ce bănuiesc ele că ar avea gaură și am început să mă uit bine la ele, să le văd zmetia prin pantaloni. Blonda, aprigă și veșnic murdară, pare a fi șefa micului grup și ele o tolerează așa deși spuneam eu că Amanda are o chestie cu blondele dar de asta bănuiesc că îi e frică, nu admite să nu i se supună cineva. Cealaltă chestie, o tipă ștearsă, roșcată,  niciodată aranjată și care zâmbește rar din cauză că are niște pauze dentare care o fac să semene cu străbunică-mea înainte să plece pe ultimul drum, e ecoul blondei. Motiv pentru care am botezat-o Ecoida. Amanda, Blonda și Ecoida, trio-ul meu de vis. Mi se alătură din când în când să-mi spună ce mai e bou, pardon, nou prin viața lor, mă cred bătrân și dement. Sfânta demență! 

Blonda e femeie de afaceri, zice ea. Are un magazin de cartier, în care vinde legume, fructe, mezeluri, pâine, băutură, țigări, dulciuri și tot felul de nimicuri, de la ojă la hârtie igienică. Zice că le-a încercat pe toate și toate i-au mers strună dar că postul ăsta de șef i se potrivește cel mai bine, fiindcă ea e foarte apreciată, vinde bine tot ce are, își ține singură contabilitatea, copiii o ajută cu curățenia magazinului, cu sortarea legumelor și fructelor, mai spală mezelurile expirate, din astea, de rutină. Ecoida e prietena ei cea mai bună de la grădiniță și tot ce îi rămâne Blondei nevândut în magazin și aproape să expire, îi revine ei. Blonda îmi povestește asta cu voce joasă, chipurile să nu audă nimeni de altruismul ei, își spune și că ea e proastă de bună ce e, numai că nu e nevoie să știe toată lumea, e firea ei să fie bună. Ești bun și nu spui nimănui, nea Miroane, de ce să spui? Copiii mei, mândria mea, îi pun să muncească în magazin, îi dau și la meditații, să fie cei mai buni! I-aș învăța să aibă și tupeu dar nesimțirea nu pot să-i învăț, n-o am eu în sânge! Asta s-o învețe ei de la ceilalți, că sunt mulți nesimțiți pe lumea asta! Nu, nea Miroane? 

Ecoida aprobă tăcut vorbele Blondei. Când sunt amândouă, îi linge și tălpile, eliberează de microbi aerul pe care-l respiră prietena ei, să-și poată savura sănătos țigara. În schimb, când nu e Blonda, nu scapă niciun prilej de-a o denigra, îi spune și ea în batjocură Blonda King Kong. Zice că așa e-n prietenia lor, o zi așa, o zi altfel. Amanda se uită admirativ la amândouă, primește țigări gratis de la ele și le face tot felul de favoruri fără de care le n-ar putea trăi și ea n-ar putea rezista. Ea le face vaci, ele o fac toantă. Și pe mine bătrân senil. După care-și bagă iar pula în tot ce există pe lumea  asta și sper ca eu să scap nepedepsit de așa blestem. Am si eu mândria mea. Nu știu în ce direcție se îndreaptă lumea asta, cu bărbați cu gleznele goale, cu fete cu kilul de gene la ochi și femei înzestrate verbal cu zmetii și alte mătărângi. Cred că am îmbătrânit puțin totuși. Poate aceasta e doar orientarea  modernă a lumii iar eu nu-i percep sensul fiindcă am rămas blocat în timp. 

Mâine fetele care mi se confesează merg împreună în noul mall, toată lumea bună merge, hop și ele, cică nu mai e cool să-ți iei haine de aiurea, musai să mergi să te înțolesti de acolo. Și aripioarele de la KFC sunt mai cu moț. Important e să nu fie cu viermi.

The guardian

Cum zic ăștia : Frate sau fratele meu, m-am hotărât să fiu guardian. Mai mult îmi plăcea cum sună bodyguard dar nah, asta e, eu sunt market guardian. Păzesc lupii să nu înfulece prea multe oi. Frate, am auzit că la magazinele mici e prăpăd cum se înfulecă și se trece totul la pierderi. Îmi place vorba asta "frate", mă duce cu gândul la frații mei. Morți, amândoi. Morți pentru mine. În fine, nu vreau să vorbesc despre asta dar despre multe nu vreau să vorbesc și dintr-una în alta, mă apucă vorbăraia și discut și ce nu-mi place. Revenind la lupi, a fost într-o noapte un carnagiu, au dat lupii în stână, de-au luat numai ce-a fost mai bun și mai fraged, de ziceai că au nuntă, frate. Ce, lupii nu se-nsoară? Se. 

M-au trimis o lună înapoi pe magazin. Sunt pe tură cu una de-i zice Amanda. Amanda își zice ea, că-n buletin o cheamă altcumva, ceva cu Viorica dar ea, nu și nu, că prea e de la țară. I-am zis că, uite, cu puțin noroc și cu multă aroganță și nepregătire de la useriști, Viorica are mari șanse să ajungă în fruntea statului. Ce câștigi dacă-i faci proști și analfabeți pe aia care au votat-o? Mai proști sunt aia care n-au votat, dacă mă întrebi pe mine. Dar nu mă întreabă nimeni așa că-mi pun ochelarii cu multe dioptrii și mă uit cu ei la oameni, văzându-mă pe mine în fiecare. Și mai bine nu-i judec. M-am trezit într-o noapte cu gândul foarte clar că Dumnezeu în care nu mai credeam, e chiar lângă mine și-mi veghează somnul. A fost de parcă m-aș fi cuibărit fix lângă El și mi-ar fi dat siguranță și căldură. Am dormit apoi un somn dulce cum n-am mai dormit de mult. Dimineața am tot stat să mă gândesc ce miracol am trăit dar mitocăniile șefilor mai mari și mai mici mi-au tăiat din elan. E dumnezeu și-n șefii ăștia? Unul mai redus, dacă e. 

Amanda suferă de singurătate, săraca. Bărbatul a părăsit-o și au lăsat-o și alții după el. În fiecare lună câte unul și vreo doi au lăsat-o și gravidă, a abandonat și ea copiii ba pe la bunici, ba pe la școală cu program prelungit. Acum sunt singuri în casă, că au mai crescut. Nu-și mai caută bărbat, zice ea, că sunt prea ticăloși și n-au ce să-i ofere. Dar fiindcă bărbații cu care-a făcut copiii au neglijat-o pentru unele blonde, nu din cauza ei, zice ea, toate blondele pe care le vede îi fac rău și nu mai știe cum să le provoace. Frate, ah, vorba asta! E lipsă mare de personal în magazine și în învățământ, ce, nu-i așa?, altfel n-ar primi toți nebunii. Amanda, nebună fără acte, are ce-are cu o fată din astea ce merge pe magazine să ia prețurile, una mică și blondă, desigur. Când o vede, ia foc, nici de pază nu-și mai vede, îi urmărește ăleia toți pașii. Strigă după ea prin magazin, face glume obscene, glume proaste, glume urâte, glume nebune, orice numai s-o atingă cumva, să-i facă rău. Latră efectiv la ea. I-am explicat de câteva ori că nu e cine crede ea că e dar n-am cu cine să mă înțeleg. I-a intrat în cap ceva și nu-i mai iese. Numai proștii n-au îndoieli, nu așa se zice? 

                                       

Foto : jumătate.

Vrajă

A fost cândva, de mult, tare de mult, când nu se povesteau prea multe, ba mai mult se tăcea și mai multe se născoceau căci imaginația oamenilor nu se oprea în ecranele oglindă ale telefoanelor deștepte sau ale televizoarelor, a fost un bărbat. Nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici deștept. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Era un bărbat pe care să-l pui pansament atunci când te durea ceva, căci vorbele lui erau pline de vrajă deși nu era doctor, nici măcar preot, ci doar un bun ascultător.

Întocmai ca meșterul Manole, îl știți de la literatură pe meșter, era și el zidar. Iar ce ieșea din mâinile lui iscusite, dăinuia pe vecie! Trainic și frumos! Pentru că zidarul de care vă spun acum punea dragoste în tot ceea ce făcea. Știți și voi, cei care citiți aceste rânduri, când faci ceva cu dragoste, se cunoaște! Și niciodată nu e prea târziu să faci ceva cu dragoste, fie că e vorba de creșterea propriilor copii, fie că e vorba de prepararea unui tort Krantz sau te miri ce, exemple sunt multe(aici vă puteți nota undeva, fie și într-un smartphone sau mai bine pe o foaie, să exersați scrisul de mână, ce v-ar plăcea să faceți cu dragoste nu de mâine, nu de luni, ci chiar de acum) <<Adică după ce terminați asta de citit>>😉

Pe zidar îl chema nu Victor, prea ar fi bătut la ochi, îl chema Gheorghe. Ce, Gheorghe nu e nume? Noi, ăștia, prea modernii, cu predilecția noastră pentru nume fandosite, suntem victimele vanităților de tot felul. Să vă spun de Gheorghe, care lucra cât era ziua de lungă, fie vara, fie iarnă. Gheorghe avea un necaz căruia nu-i putea spune pe nume dar care-l ținea nopțile treaz, când toți tartorii neliniștilor nerostite veneau grămadă pe el. Drept să vă spun, îi era tare greu. Nu putea să vorbească cu nimeni, să nu spună că și-a pierdut mințile. Cum și-ar mai fi câștigat el o pâine dacă s-ar fi știut asta? Iar preotul din sat era un bețivan care nu mai făcea de ceva vreme diferența dintre ce era real și ce era poveste și mai spunea cui voia să-l asculte ce i se spunea în mare taină la spovedanie. Zidarul nostru însă nu-l judeca, să faci ce zice popa, nu ce face popa, își spunea el. 

Ca să n-o ia rău de tot pe arătură, Gheorghe muncea cu spor de dimineața până seara, când aproape că adormea în picioare dar nici măcar oboseala nu-i dădea răgazul unui somn dulce căci după jumătate de ceas se trezea cu ochii-n tavan, numărând tot ce-ar mai fi fost de numărat, fire de praf sau stelele când dormea pe prisma casei, vara. O vreme și-a încercat norocul bându-și mințile, mințile alea care nu-l lăsau să doarmă dar a fost mai rău așa că a împins licoarea lui Bachus deoparte, amăreala care-l îneca după ce se trezea din beție era și mai greu de îndurat. 

Se spune că de mult, când trebăluia la o femeie în vârstă la casă, tencuind, zidind, ba chiar și zugrăvind, a ridicat ochii din lucrul lui și a observat cum femeia care făcea mâncare își ștergea o lacrimă pe furiș. Desigur, ca orice om preocupat doar de lucrul mâinilor sale și, în general, de propria persoană, n-a avut de gând să întrebe nimic. Apoi și-a spus că nu l-ar costa nimic. Iar femeia, care își pierduse bărbatul pe front, i-a povestit cum nu de mult, și-a pierdut și unicul copil, pe care cu mare eforturi îl ținuse la școală, îl mușcase un câine turbat. Și ce se face ea acum? Că nu poate uita, crede că ar fi putut să omoare câinele turbat, ea îl avusese sub ochi mai devreme dar i-a fost milă de el. Uite, că te omoară sau îți omoară ce ți-e drag tocmai de cine te înduri. Gheorghe n-a știut imediat ce să-i spună, ce-i mai spui unui om care a pierdut totul? N-o să vă mint, n-a știut nici a doua zi ce să-i spună, ba chiar nici a treia zi. Un lucru însă a făcut mereu, când punea cărămidă peste cărămidă: a ascultat femeia și nu a întrerupt-o niciodată, nici măcar pentru a-i povesti despre necazul sufletului său. Însă în a patra zi, i-a trecut prin minte să-i spună femeii să facă ceva pentru alt om necăjit, poate doar să-l asculte și să-i toarne miere în suflet, să răspundă unui rău cu bine. Să lase ceva bun în urmă, să fie îngăduitoare cu cineva care nu era. Iar de atunci, vraja vorbelor lui s-a tot răspândit. La fel și bunătatea. Nu ca prin farmec, nu peste noapte, nu peste tot dar suficient cât să fie un strop de speranță, un pic de recunoștință pentru clipa de acum.

Poate l-ați întâlnit și voi pe Gheorghe, un om care ascultă, care se ascultă din când în când ca să știe să priceapă ce vor alții să spună atunci când nu spun nimic. Un om vrajă. 

                                      

Foto: poveste

Plecare

Miroase a toamnă târzie. Iarna e imediat după colț,  pândind. Ca un iminent dezastru, un cutremur sau poate nu atât de grav, ci doar o pană de curent când ești plecat de acasă la sfârșit de săptămână iar când te întorci, orhideelor le-au căzut frunzele de frig și în frigider miroase a toamnă putredă. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt. 

Un cuplu, altul decât cel menționat aici, traversează tăcut scena. Nu se țin de mână.

-Spune, o îndeamnă cald bărbatul. Gândul însă îi e departe, face calcule, trage concluzii, revine și se retrage în fracțiuni de secundă. Nu e lângă ea, n-a fost niciodată. Iar ea, păcălită de căldura din glasul lui îi povestește cu voce care ba se aprinde, ba se stinge.

-Eram singură, ca de obicei. Fără să doară însă. M-am hotărât brusc să chem niște amice pe la mine, să facem clătite, să bem vin, poate să comandăm o pizza, să jucăm tabinet sau șeptică, să disecăm puțin cea mai bună rețetă de ciocolată de casă, să ne cufundăm în apă cu multă spumă cu aromă de portocale și scorțișoară, să dormim până târziu...Numai că o fată a venit cu un el...nici al ei, nici al meu, poate nici al lui. Toate erau claie peste grămadă în casă, haine curate vraiște pe canapea, altele murdare în și pe coșul de rufe, accesorii de păr și altele aruncate te miri pe unde. Casa mea, templul meu. Iar el, el...un maniac al curățeniei, al lucrurilor și oamenilor ținuți sub control. Mă auzi? 

-Spune, te ascult, nu avem însă cine știe ce timp. 

-N-avem timp niciodată și când stăm să ne privim, a trecut timpul pe care nu l-am avut nicodată să ne ascultăm. Voiam să spun că am intrat repede în baie, să aranjez ce putea fi de aranjat când se dezbrăcau și se făceau comode amicele mele cu prietenul ăsta care ba e, ba nu e...al meu, al ei, al lui, cine știe? Iar când am ieșit din baie, să fi fost șapte sau opt minute, el nu mai era. Iar amica mi-a spus sec, turnându-și vin în pahar, că a plecat. Că așa e el. Și o durere cumplită m-a săgetat în inimă,  întorcându-mă pe dos și pentru o clipă, am avut impresia că sunt divizată în două, una doborâtă de durere deși în picioare, privind în gol și alta la un metru distanță, încovoiată, cerșind înțelegerea, invizibilă, îmbrătișând pe cineva care nu era acolo. Ai pățit vreodată? 

-Cum? Cine era pe jos? Mai spui o dată? 

-Nu mă asculți? Nu mă asculți. Ești departe. Nu mai spun. O singură întrebare, de ce pleacă oamenii fără măcar să asculte, să încerce să înțeleagă?

-E timpul scurt, atât de scurt, nu avem timp pentru toate. Prioritizăm. Nu ești o prioritate. Dacă erai, altfel stăteau lucrurile. De obicei, pleacă cine nu iubește.  Chiar și așa, în prezența iubirii, mai pleacă oamenii. Nu ne ține nimic unii lângă alții, sunt toate iluzii. Uite, cineva, nu știu cine, comenta o fotografie înfățișându-l pe Brâncuși. Spunea că i se vedea bucuria din priviri și magia celui care a creat atâtea minuni. Corect, spui Brâncuși și spui minune, geniu, bucurie. Poate că le avem mulți, muritori din fire, dar nu le scoatem la iveală. O grămadă de calități, de daruri care nu sunt apreciate. Nu sunt cunoscute. Uneori, chiar și cei apropiați, cei care le știu, le întorc împotriva noastră, nu cumva să fim mai...altfel. Dar mult prea des ne grăbim să împodobim câte un om cu tot felul de însușiri pe care nu le are. Și-mi vine în minte imaginea unui umeraș de haine din cea mai ordinară sârmă. Nu-i poți contesta aspectul practic. La o adică. Dar tot gol este. Tot un umeraș din cea mai ordinară sârmă. Poate și individul acesta a cărui plecare te-a divizat, e un umeraș gol pe care l-ai îmbrăcat tu cu calități.

-Deci tot ai auzit ceva. Caut, atunci când vorbesc cu un om, să-i surprind privirea. Ca să știu mai bine la ce să mă aștept. Căci, veritabil truism, ochii nu mint. Iar ochii lui, chiar și când eram împreună, păreau să nu se uite niciodată în ai mei. Niciodată. Și m-am gândit la tata, oho, psihologia asta de Cosmopolitan, care nu mi-a fost alături niciodată, era mereu plecat și cât l-am mai căutat, nu știam nici ce culoare au ochii lui. Dar era tata și îl credeam mereu când zicea că se întoarce peste câteva zile care se făceau săptămâni, luni, dureri cu cicatrici, coaja se usca și cădea și apoi venea și nu se uita în ochii mei și spunea că nici nu i-a fost dor de mine, cum ar putea să-i fie? Totuși era tata și un tată puțin prezent e mai bun ca unul absent total. 

-Nu mai avem timp acum. Povestim data viitoare. E târziu și e toamnă iar tu mai ești cu foștii tăi chiar și când ei nu mai sunt cu tine. 

Cei doi se despart.

Miroase a crizanteme. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt.
                                                           

Foto : un fel de toamnă, cu iarnă în ea. Sursa: n-am idee.

Paznic(în contratimp)

Propria suferință te face tolerant la suferința altora. Însă nu-i obligatoriu. Deseori, pe unii, suferința îi transformă în javre. Nu în câini, în javre infometate. Sufăr eu? Lasă, atunci să sufere și alții, mama lor de nenorociți! Așa-și spun. Sau mai sunt hienele care nu doar se bucură de suferința altora, ci sar cu nedefinită plăcere la gâtul lor. Ce lupi mai suntem noi, oamenii...păi de aia îl avem noi pe Dracula. Din plăcere. Ne face plăcere suferința altora. Se îmbolnăvește unul? Foarte bine, o merită! N-ai văzut ce avea acasă? Pierde unul toți banii într-o afacere? Minunat, Dumnezeu e mare, le-a dat altora, săracii! I se strică unuia casa? Mirific, el avea pe alta iar ea nu mătura curtea aia niciodată și dormea până la amiază în fiecare weekend! S-a sinucis unul? A scăpat lumea de un prost, ce prost e ăla care se sinucide, ce, nu face față vieții? Și tot așa...de parcă am cunoaște totul sau măcar o frântură din viața celor care suferă într-un fel sau altul. Nu știm nimic dar suntem pe rând judecători, călăi. Dumnezei. Că atât ne duce capul. Să judecăm. Cu gânditul e altă treabă, e mai complicat, nu ne caracterizează pe toți.

Sunt paznic. Nu spun că-mi place. Câteodată sunt umilințe care mi se par greu de îndurat. De la câte un șef sau de la un te miri ce ipochimen. Mi-am făcut un obicei să mi-i imaginez pe wc, constipați. Și trece. Nu imediat dar trece. Iar imaginația mea nu-i lasă mult pe tron, trudind, căci gândul îmi zboară  la altele și nici nu e treaba mea rahatul minții lor.

De cele mai multe ori mă simt în elementul meu păzind diverse și ignorând multiple. E un mediu pe care-l pot controla. Oamenii, chiar și cei care au mare succes, pierd controlul propriei minți atunci când nu mai pot controla realitatea sau ce cred ei că e realitate. Au prea mult din orice dar mintea le refuză intimitatea fericirii și a acelui puțin care-ți ia orice grijă, te culci relaxat, trezindu-te odihnit. M. îi spune satori, zice ea, când după tot felul de căutări și neliniști, ți se arată cea mai simplă cale și cea mai sigură, să fii sincer cu tine și prietenul tău cel mai bun, să te asculți fără să te judeci. Fără nici un "dar". Trezirea din întuneric. A spus așa : "Întunecând întunericul, iată porțile luminii!" De la Nichita Stănescu citire. Vreau și eu să respir aerul ăsta dar de cele mai multe ori respir ce mă înconjoară. Mi-e dor de conversații cu sens, de ascultat în liniște, de vorbit despre lucrurile care mă fac să mă trezesc brusc la ora două noaptea. Mereu am fost în contratimp dar cred că asta începe să fie în avantajul meu.                         

                                                                    

Foto : simplitate. Alice

Monolog de toamnă

Tot felul de nebuni pe lumea asta, murmură femeia după ce șterge mesajul de la un bărbat necunoscut  în care îi spunea că o iubește foarte mult și în seara aceea. Care seară, nu știu, își spune ea melancolic, căci e seară de când mă știu. Și de când mă știu? De când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Știu doar cât am fost împreună, zece ani, șase luni și patru zile. De ce ținem socoteala, mă întreb? Fiindcă e ceva ce putem măsura, fericirea, de exemplu, n-o poți pune pe cântar. Ești sau nu ești. Și în momentul în care îți dai seama că ești, deja nu mai ești, fiindcă începi s-o măsori. Cantitativ, calitativ, raportat la alții, la ce au alții sau dau impresia că au, raportat la timp, raportat la nesiguranțele de sine. Uite, dacă eram eu atât de deșteaptă, nu făceam calcule la ora asta, eram pur și simplu fericită, nu mă uitam pe geam, cu gândul că în zece zile o să adopt o pisică la care să mă uit când se linge în cur dar apoi va toarce tainic în fotoliu. N-am ajuns atât de țăcănită. 

În casă se face tot mai întuneric deși e puțin trecut de ora amiezii și femeia se cuibărește în pat, trăgând pe ea o pătură. Temperatura scade încet dar nu se ridică să regleze termostatul. I se pare prea greu. Cu pătura pe ea, dârdâind, privește în jur. Poate ar trebui să spăl ceva haine, își spune. Sau să șterg pânza de păianjen de lângă ușa băii. Când și-a făcut rețea acolo? De când...da, știu, de când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Tot ce făceam cu drag, făceam pentru noi. Pentru el, de ce mă mint? Pentru noi ar fi însemnat să mă includ dar nu-mi păsa de mine. Dacă ajungeam într-o zi, prin absurd, să mă confrunt cu mine, să fac ceva cu drag pentru mine, mă cuprindea vinovăția. Nu pentru mine, nu cu mine. Iar acum, singură, să vorbesc cu mine, mi se pare că aș macula cumva iubirea aia mare. De parcă eu aș fi murdară și nu aș merita. Iar dacă a fost iubire, de ce s-a terminat? Pentru că n-a fost iubire niciodată. Îmi iau pisica și văd eu dacă știu să iubesc. Să mă iubesc. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Se întinde cu gesturi leneșe după telefon după care-l abandonează. Nu prea are baterie și n-are chef să-l bage la încărcat. Să fiu depresivă sau puțin nebună? Și dacă da, care e distincția? Sau asemănările? Mai am ceva chef de muncă, de somn, de mâncare. Mă țin pe picioare, vorbesc coerent, n-am nevoie de tot felul de validări de la indivizi toxici. Dar mă tot gândesc la fata aceea de la lucru. Ce drăguță era cu mine...și apoi, de când eu cu individul, soțul, fost soț, mă rog, n-am mai fost cuplul așa-zis perfect, n-a mai fost nici ea drăguță. Într-o zi m-a întrebat dacă sunt bine, cum mă descurc, nu știa nimeni că nu mai suntem împreună și m-am răstit la ea, ce-o interesează? Însă n-o interesa. Se oglindea în mine. Ce piatră de încercare mai e și căsnicia asta...Mi-a zis ea ulterior, că simțea că e ceva în neregulă dar cine e ea să calce cu bocancii în viața mea? Că e atât de greu să te tolerezi dar e o povară pe care poți și trebuie s-o duci altfel nu vei putea să tolerezi pe nimeni cu atât mai puțin pe omul cu care împărți aerul din casă. O să împart curând aerul cu o pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Își ia iar telefonul și verifică mesajele de la Facebook. A doua oară în câteva ore cineva încearcă să se conecteze din contul ei. De parcă ar fi ceva acolo, murmură plictisită. Doar link-uri cu rețete, proiecte de do it yourself pe care nu le-a încercat niciodată dar poate o va face de acum încolo. Ținute  comode, de toamnă. În care să mă simt bine, confortabil. Dacă aș putea să pun și încredere pe mine, nu doar haine. Cum pun bărbații kilograme fără să le pese dar îi interesează totuși de firele de păr pierdute?

E seară. Seară de când mă știu. Poate n-o să-mi iau totuși pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. Pisica aia are și ea suflet. Trebuie să știu s-o iubesc și eu mai am până acolo. Nu te învață nimeni. Va trebui s-o fac eu.                                                         

                                                              

Toamnă. Alice