joi, 30 august 2018

Toate numele bune erau luate

Întrucât toate dar chiar toate numele bune erau luate, pe femeia asta n-o chema nicicum. Chiar și cele mai puțin bune erau luate, din cauza părinților lipsiți de inspirație care nu și-au imaginat la momentul nașterii că al lor odor, cum l-o chema(toți știm cazuri de nume din acestea) va crește și va purta povara numelui fandosit sau pur și simplu, stupid. Cum ar fi să te cheme Apple? Sau North West?

Femeia pe care n-o cheamă nicicum, e la fel de prezentă în viața ei profesională ca porcul la troacă atunci când primește de mâncare. Ar fi putut să fie mai prezentă în viața personală dar puțini oameni au avut curaj să-i stea aproape când ea se identifică cu lucrurile iar indivizii sunt doar bețe de sprijin. Are un tricou de firmă? Îl spală de mână, când eticheta oricum nu recomandă, îl pune la uscat pe dos și îl poartă mândră deși dracu'știe pe aici de Dsquared și îi e și puțin scurt dar nu-i nimic, mai trage de el, l-a luat cu puțină burtă. Dar ea zice că e din cauza sânilor mari, asta fiind unul dintre motivele pentru care o iubesc bărbații. Pentru talentul cu care poartă un tricou care nu-i mărimea ei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum are un limbaj foarte bogat și, în general, foarte articulat, de exemplu:
-Ai grijă unde pui mâna, mândrețe, că dup'aia pun și eu mâna undeva!
-Fii atent la ăla că te arde de nu te vezi! 
-Îmi bag pula în ele de chestii, nu stau deloc cum le pun eu!
-Dă -l dracu'de șef, aici eu sunt șefă și nu-mi comandă mie nimeni! Mor cu dreptatea în mână ! 
Fiindcă femeia pe care n-o cheamă nicicum are întotdeauna dreptate. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum nu e niciodată bolnavă, nici măcar răcită fiindcă ea își bagă pula în ele de răceli sau boli feminine și în general, în toate pițipoancele care nu sunt pe placul ei și  nici mărimea ei(aia de la tricou).

Femeia pe care n-o cheamă nicicum vorbește foarte tare și când o face, cuvintele scoase de ea, ocupă și mai mult loc decât de obicei fiindcă are un dar de-a le împrăștia, bălăcărind totul în jurul ei și oamenii, câți rezistă retoricii ei, o fac cu ochii-n jos fiindcă altfel i-ar năpădi cuvintele prețioasei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum a fost atât de rănită și lovită în amorul propriu că se răzbună verbal și fizic pe oricine în jurul ei, ba cu venin și ochi dați peste cap, ba cu porunci, ghionturi, îmbrânceli, împingeri sau râsete pe furiș fiindcă așa a rămas ea, la vârsta adolescenței.

Ar fi trebuit să fie și un epilog dar nu este momentan.  Nici măcar o concluzie. Poate doar că trebuie să avem putin curaj să ne vedem și părțile proaste, să știm sa râdem de noi  când e cazul și să nu ne mai identificăm cu nonvalori.

                                 
Foto: dezolare. Alice


                                            

joi, 23 august 2018

Dor

Dor de toamnă. Ca să citesc toate cărțile pe care le-am început și nu le-am terminat, de la Solenoid la Obosit de viață, obosit de moarte. Dor să stau pe sală, la mama, pe o pernă moale, moale, cu o cană de cafea lângă mine și să privesc picăturile de ploaie. Să încerc să citesc și să nu pot de prea frumosul de lângă mine. Și seara să vină dulce, cu mirosul amețitor al strugurilor negri copți. Dar acestea sunt vise. Doar vise.

În realitate:

Suntem legați strâns, uneori cu acte, cu tot tacâmul, ce mai încolo-încoace, de tot felul de lucruri, de pasiunile sau de viciile noastre. Și nu le putem lăsa deloc. Un bărbat, să-i zic așa, parchează mereu în același loc. Dacă găsește loc. E îndrăgostit de mașina lui. O sărută din ochi, o îmbrățișează, o devorează, o seduce, e a lui, o mută de zece ori ca să parcheze fix dar fix regulamentar. Și într-o parcare publică ca cea din zona Carrefour-Auchan-Leroy Merlin, e al naibii de greu să te încadrezi în parametri. Apoi într-o zi am auzit-o pe cea care părea să-i fie nevastă cum îl întorcea pe toate părțile,  cum îl făcea din vorbe și îi nimicea orice bărbăție. Desigur că își iubește omul mașina. Și cum mai tace ea....

E musai să circul cu autobuzul. Musai asta o fi provenind din englezescul "must"? Mirosurile de acolo, din autobuz, vreau să spun, mirosurile...ieri am crezut că a murit cineva și a intrat în putrefacție. Nu era decât un individ. Destul de tânăr. Noroc că s-a dat repede jos. Astăzi însă mirosea pe rând a iasomie, a lăcrămioare, a bujor roz. Încântare. O bătrână vorbăreață pune mâna pe gâtul unui tânăr și-l întreabă dacă știe ce mușchi are acolo. Iar acesta, confuz, zice:
-Ceafă? 
-Băi, băiete, mușchiul asta se numește sterno...și așteaptă ea continuarea.
-Sterno...ceafă?
-Cleido...insistă băbuța.
-Clei, ce? 
-Mastoidian, băiete! Te-am văzut așa deschis la minte! Sternocleidomastoidian! Ai învățat asta în clasa a patra! 
Ei, da. Degeaba a învățat pe de rost un lucru dacă n-a învățat la ce-i folosește. 

Ceea ce spunem, fie în glumă, fie în serios, la supărare sau când vrem să ajutăm, afirmă tot atâtea lucruri despre noi câte ar spune o tăcere de trei săptămâni. Sau o depărtare mult prea mare. Ca un imens malaxor, unde sunt aruncate laolaltă toate poveștile pământului, toate iubirile pierdute și regăsite, toate frunzele care au îngălbenit, toate ninsorile care n-au căzut când trebuia și toate ploile care au luat cu ele, de-a valma, recoltele și speranțele unora. Dar nu-i nimic, dacă n-au luat și vieți, tot mai e speranță. Speranța în ceva spune tot atâtea despre noi câte spune pierderea speranței.  Iar vorbele neînsoțite de ceva care să le dovedească valoarea...n-au valoare. Sunt pustii. Pustiu. Aici m-am pierdut fiindcă o doamnă ce pare pierdută, întreabă în stația de pe Ștefan cel Mare dacă acolo vine autobuzul 11.
-Nu vine, îi răspunde cineva. Pe Milea vine 11-le. 
Doamna pierdută pleacă.
-Dar de ce vine aici, dacă nu știe?, întreabă bătrânul de lângă mine.
-Nu știe unde vine și a venit să întrebe, îi răspunde împăciuitor soția.
-Dar nu putea să se ducă în altă parte să întrebe de 11? Că aici vine numai 15!
-Să-și facă idee, dragă! 
-Dar să nu-și facă idei! Să ia taxiul! 
-Dar poate n-are bani, dragă!
-Să stea acasă atunci!  
Soția, și mai pierdută, nu mai spune nimic. Probabil în tinerețe nu era așa. Bătrânul se întoarce spre mine și mă studiază. De sub ochelarii negri, de soare, îl privesc amuzată. Să vezi, e plină lumea de autobuze. Unele vin în alte stații decât în cele în care le așteptăm noi.

Dor de toamnă. Foto: Transalpina

miercuri, 15 august 2018

Idilă pentru un cărucior

Cam așa: ceea ce e important pentru unii, nu este important și pentru alții. Fiecare are alte priorități în viață, alte lucruri cărora să le acorde interes, importanță, apreciere.
Intru direct în subiect, timpul e scurt, se mai pregătește ceva. Un protest, un nou guvern. Să vedem unde.

Ne facem foarte multe griji. Chiar și cei cerebrali își fac griji, nu pot să aleagă din puzderia de gânduri pe acelea care să aibă vreo finalitate. Una pozitivă, nu aceea a chinului. Și atunci de ce mă mir când mi se întâmplă să am nevoie de un cărucior, văd unul care pare al nimănui și vreau să mă folosesc de el ceva timp și chiar atunci, un uliu de femeie, cu aer și aripi ca ale menționatei zburătoare, se repede asupra mea, aruncându-mi din viteza zborului:

-Nu lua căruciorul, e al meu!

Mă temeam și că o să mă ridice în zbor să mă lase undeva să mă prăbușesc fiindcă am am îndrăznit să ridic ochii asupra căruciorului fermecat, adus de acasă, cel mai probabil. Dramatizez, desigur. Și nu era un uliu, era o cloșcă. Iar căruciorul era puiul ei. Am vrut să-i spun ceva dar mi-am dat seama la timp că n-am ce. Necazul ei nu-l ostoiește nimeni, cu nimic, niciodată. Ca o suferință psihică, ca o idilă fără răspuns, ca o iubire fără speranță. Ironia mea n-ar fi ajutat-o deloc. I-am zâmbit doar. În spatele nostru mai erau și alte cărucioare, pe care nu le observasem înainte. Iar ea nici n-a luat căruciorul respectiv după ce eu am luat altul. Nu-i trebuia. Trebuia doar să se răcorească puțin, să-și verse prea plinul unei inimi supărate, unor gânduri prea negre, unor griji fără capăt. Căruciorul ei. Poate în lumea intelectualilor n-au loc asemenea drame. În realitatea imediată, unde e minte multă, e și prostie multă.

Nu spun că lucrurile nu sunt importante, că nu ne ajută să obținem o doză de confort, de mai bine, de mai ușor. Dar e inutil să le acordăm o prea mare importanță, să le înzestrăm cu însușiri pe care nu le au. Nici pe oameni nu e bine să-i idealizăm, să-i punem în funcții prea înalte. Să aibă de unde să cadă. Sau să le fie căderea blândă. Fiindcă suntem toți oameni. Și depinde de noi cui acordăm aprecierea, timpul, iubirea noastră.                        
Foto : Alice

Poezie

Bătrânii spun că apa trece
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.

Că piatra, orişicât de tare,
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând. (Mihai Codreanu)


vineri, 3 august 2018

De-ale efemerității


Fericirea nu e în alții sau în cele materiale, e chiar aici, în inima noastră, dacă avem putere și răbdare să luptăm pentru ea. Celor mai mulți ne scapă însă mereu printre degete, mizând doar pe plăcerile efemere. Dar e mai simplu să dăm vina pe alții, în loc să ne vedem de propria responsabilitate și dăruire când e vorba nu doar de căutarea fericirii, ci de atingerea ei. N-o să dau decât două exemple. Un om, citit(după propriile spuse) și 'telectual(dar nah! trebuie să lucrezi undeva, că doar n-o să-ți țină poezia de foame) mi-a spus că nu și-ar lăsa partenera de viață să citească, dacă(Doamne ferește, care doamne nu știu!) află tot felul de nespuse, ascunse și provocatoare lucruri din cărți? Păi da, ține-o în întuneric, tu, mon cher, dacă e să plece, pleacă și fără să citească. Sau poate nu. Poate de-aia stă cu tine. Că adevărul ține întotdeauna de ambele părți, nu există unul singur. Adevărul meu, adevărul tău. Doar că unora le este foarte greu cu acceptarea. Iar alt exemplu este legat de potențialul iubirii de-a transcende tot, de-a accepta că ea nu este tot pasiune, sex și aventură. Că trece, că se transformă iar ceea ce rămâne este tot ce poate fi mai frumos între doi oameni, afecțiune necondiționată, acceptare, cunoaștere și comunicare. Nu atașament, nu dependență, nu așteptări. Omul pe care-l iubești nu trebuie să fie cumva și să facă cumva pentru a-l iubi, gen curățenie sau mâncare, un serviciu cu mulți bani, ci doar să fie acolo când și tu ești. Nu trebuie să citească pe internet(sau în cărți) diverse chestii ca să se schimbe, el/ea e dintotdeauna așa deși tu poate ai sperat că va fi totul roz, ca la început. Poate tu trebuie să te schimbi(ar fi mult mai simplu) decât să aștepți în zadar ca nevasta/bărbatul să-ți  pună cu ochi galeși mămăliga pe masă sau carnea în oală la nesfârșit. Doar un exemplu. Fiindcă oamenii au evoluat. Iar singura iubire care ne salvează și singura necesară este cea de sine. Restul...păreri.


Din Metro întâmplări:
-Și ești din Vâlcea? Cum e în Vâlcea?
-E bine.(doar n-o să-i spun acum de primarul fost pușcăriaș, de hacker-ii prinși și condamnați, de copiii leneși transformați în adulți care nu muncesc, ci stau pe banii părinților, la păcănele și în cazinouri, de târgul din Goranu etc)
-Păi și dacă e așa de bine, de ce n-ai stat în Vâlcea?
Aș vrea să vă spun că am avut o replică usturătoare, o ironie fină, ceva. Dar n-am avut nimic. Are și omul nedumeriri. Cine sunt eu să-l lămuresc? Iar unele lucruri e bine să rămână așa.

În Kaufland mă duc în viteză la toaletă, să mă spăl pe mâini, după mine vin și două tanti matusalemice, se țin una pe alta, își țin bătrânețile de urât. Discută în spatele meu că n-om fi la bărbați? Una dintre ele se uită discret înspre băi. E de bărbați, soro, zice. Dau drumul jetului de aer de la uscător care e atât de zgomotos că tresar amândouă de spaimă. Bine că n-au leșinat. Le cer scuze. 
-Nu e la bărbați aici? 
-Nu, spun sigură pe mine. Am mai fost.  Stați să mă uit. 
Mă uit. Eram la bărbați, Kaufland 1 e diferit de Kaufland 2. 
-Suntem la bărbați, dau din umeri și râd cu lacrimi. Haideți în partea cealaltă. Le conduc și mă spăl din nou.
-Soro, tu ai hârtie, le aud.
-Am, vreau să-mi pun și pe colac. 
-Nu-ți pune, soro, vrei să iei microbi?
-Păi nu pot, soro, să fac din picioare, ce vrei să fac? 
Le las vorbindu-și peste pereți. Le și văd aruncându-și hârtie una alteia.

Cu șase ani în urmă, m-am dus la spital cu gândul să nasc. Era într-o vineri. Dar princess a venit pe lume a doua zi. O lume întreagă de iubire. Nici asta nu trece. Nu-i efemeră. 
                                                 


duminică, 22 iulie 2018

Importanța drumului



Mergem în viață pe tot felul de drumuri. Unele ne sunt impuse. Pe altele mergem de bună voie. Le alegem, crezând și sperând în rostul de la capătul lor. Am mai vorbit despre tot felul de drumuri.(Drumuri)

N-aș vrea să mă repet dar, pe de altă parte, repetiția este mama învățării. Și atunci învățăm, după tot felul de repetiții. Atunci când ne-am învățat lecția bine, după tot felul de eșecuri și mai puține succese, vine și importanța înțelegerii drumului. Când învățăm să apreciem succesul obținut versus atâtea și atâtea insuccese, mai facem un pas. Că tot spuneam că în viața asta important este să acționezi, lăsând răul și suferința să treacă pe lângă noi ca apele unui pârâu. Are și suferința rolul ei, oricât am vrea s-o negăm, să-i declinăm puterea. Dar depinde doar de noi cât alegem să-i purtăm povara, cum alegem să reacționăm când ea este inevitabilă.

Sigur avem puteri nebănuite, nu doar timpul ne stă scut. Nu-i viața doar timp în așteptarea întâlnirii iubirii, în întâlnirea ei, în tot felul de certuri mai mai mari sau mai mici cu iubirea, cu noi înșine, cu problemele inerente . E și poezie dar și momentul în care unul mai introspectiv se uită cu oarecare surprindere în propria inimă și vede că nu mai simte, că acolo nu mai e nimic, că nu mai e niciun dialog de purtat. Doar lungi monologuri, întrebări retorice și întrebarea: ce fac acum? Mergi mai departe, cu lecția învățată, cu poezia transformată în proză scurtă dar cuprinzătoare, decis să iei din drum tot ce poate fi mai bun. Nu poți să obții tot, nu e nimeni scutit de dureri, de erori, de derapaje dar nici de momente unice...astea nu se numără. Doar se trăiesc.

Acesta e drumul. De nedescris, insesizabil pentru unii, pentru alții. Povestea obișnuită. Cele mai multe și bune povești rămân nespuse. Sau rămâne din ele un concept uitat imediat. Ca un nume pe care l-am iubit cândva și acum nu ne mai spune nimic. 
                                                     
Foto : Alice 
           Drum

marți, 17 iulie 2018

Ielele(II)

Se cerea continuarea aventurilor fetelor: Ielele(I)

Luați de citiți, serviți și o bere, un vin, floricele. Dacă nu mai plouă pe la voi. Sau poate fiindcă plouă iar. N-a mai plouat de mult.

Ne-am așezat lângă prun și ne-am privit lung, cu o deplină înțelegere a situației. Cu alte cuvinte, era cam beznă și nu prea înțelegeam ce vrem să facem atunci, în noaptea de iunie, sperând doar că ne uitam una la alta și că nu se mai uita nimeni la noi. Mă trec fiori până când  Ana aprinde iar lanterna și o așază pe pătură. Are mâinile reci dar cred că așa le am și eu. Tresărim de la orice foșnet. Luna ne veghează c-o lumină albă, rece. Parcă ne-ar spune să plecăm acasă, să pipăm țigări ziua, neștiute de nimeni dar vegheate de soare. 
-Hai, începem?
-Începem! Dar cu ce?
-De parcă aș ști, i-am răspuns. Câteodată începutul e cel mai greu. 
-Darrrrr e cel mai frumos, spune Ana, graseind din nou. Și-ți rămâne în minte. Pentrrru totdeauna. 
-Evident, evident. Nu căutăm niște frunze de pătlagină pe întunericul asta? 
-Le căutăm pe jos, nu pe întuneric. Dar de ce?
-M-am zgâriat și nu-mi trec zgârieturile până nu-mi dau cu niște zeamă galbenă din aia, din pătlagină. 
-Lasă, dacă nu găsim, te învăț eu ceva. E mai la îndemână. Dar te ustură. Nu rău, oleacă.

Căutăm frunze dar pe bezna aia, nu găsim nimic. Ana, cât se poate de serioasă, îmi spune să mă duc în tufe, să fac pipi pe zgârieturi, încredințându-mă că doar pișcă. Oleacă, repetă. Mă duc în tufe și îi ascult sfatul, ieșind în viteză, câteva secunde mai târziu, hotărâtă s-o trag oleacă de păr și să nu-i mai ascult niciodată prostiile
-N-a usturat oleacă? Hai c-a trecut! Mai fumăm și noi în noaptea asta?

Ne așezăm turcește pe pătură, mai mult Ana, că pe mine mă ustură prea tare pielea și-mi mai mirosea și-a pipi. Cu atenție, scoatem tutunul rămas în chiștoacele de la bunicul. Facem o grămăjoară zdravănă. Iau tutun cât cuprind între degete și îl pun pe câte un pătrățel de hârtie pe care-l lipim cu salivă. Va trebui să tragem cu sete din ele. Așa și facem. Ne cam scârbim dar noaptea era dulce și liniștită, lumina lunii era deja caldă și nu mai simțeam nici o usturime. Pentru o secundă, suntem bine. Apoi ne dau lacrimile și ne înecăm. Renunțăm. Ana scoate niște țigări împăturite cu migală într-o hârtie moale. 
-Hai să fumăm din astea, zice. Nu-i mai bine așa?
-E mai bine, desigur. Mi-au înghețat picioarele. Mai stăm?
-Ei, cu tine, dacă nu-i una, e alta! 

Nu mai zicem nimic. Pufăim ca bătrânii. Iar pare că înțelegem tot. 

-Tu o să te măriți vreodată, sparge Ana brusc tăcerea.
-De ce, mă ceri tu? Suntem cam tinere! Și amândouă femei! N-am auzit până acum de căsătorii între femei. 
-Taci, stinge țigara, că se aud voci, vine cineva! 
Stingem țigările și ne urcăm pe un dâmb, în spatele unor măceși. Doi bărbați, ce de-abia merg, țînându-se unul de altul, se opresc în dreptul dâmbului pentru niște nevoi elementare. Ne îngheață sângele în vene. 
-Auzi, bă, eu sunt cel mai tare din satul asta! 
-Da'bă, pe ce te bazezi când spui asta? Iar ai băut prea multă bere? Nu ți-e frică de nevastă?
-Ce nevastă, bă!? Păi, bă, pe mine nu mă f.ute nimeni în satul ăsta! Sunt cel mai tare! 
-Păi dacă vrei, te f.ut eu! Ce mare brânză?

Beep, beep, beep.  
Ne-a fost frică rău. 
Dar bețivanii și-au tras pantalonii și nu și-au măsurat forțele acolo.

Va urma.                                            
Foto : Alice, Postăvaru

luni, 16 iulie 2018

Altă zi, aceeaşi viaţă

Am plecat din fabrică şi nu mi-am luat anul sabatic pe care visam să mi-l iau atunci. Mi-am dat doi ani şi-o lună la altă firmă iar primul an la această firmă poate fi considerat sabatic. A fost bine atunci. Dar divaghez. Atunci când lucram în fabrică am cunoscut-o pe Lucia pe care n-am mai văzut-o niciodată ulterior(aici). Până astăzi.
 
Iar nu dorm bine dar nu mă mir, e din cauza schimbărilor. De data asta nu-mi mai fac griji. Ne obişnuim cu orice. Mitocănia tot n-o s-o suport, orice-ar zice unul şi altul că trebuie să suportăm orice în domeniul ăsta. Nu cred, chiar nu. Nimeni nu mă convinge că mitocanul care emite câte o răutate, o face din cauza mea. O face din bezna lui, din prea puţinul pe care-l are de oferit. Dar iată, divaghez din nou. 
  
Ajung la timp în staţie, mă uit ce autobuz trebuie să iau şi mă uit în jur la oameni. Nu e cald deci n-o să leşin de la mirosuri deşi n-aş conta pe asta. E aproape plin şi decid să stau în picioare dar cineva mă strigă şi nu-mi vine să cred când observ că e Lucia. Îmi face semn să stau lângă ea. Vorbeşte tot tare, are tot căşti la urechi şi la fel i se schimbă fizionomia când zâmbeşte. E frumoasă atunci. Simt aşa, o căldură pe care n-am mai simţit-o de mult în preajma unui om. Îmi era dor să simt asta. Pustiu de dor...
  
-Ce bine-mi pare să te văd, îmi spune Lucia. Unde mergi?    
-Eu merg la lucru, tu unde mergi la ora asta? Nu mai eşti în fabrică?   
-Nu mai sunt, mai plecam eu la ora asta dacă mai lucram ca sclavii pe plantaţie? Îmi place vorba asta: sclavi pe plantaţie! Fiindcă acum nu mai sunt aşa! Şi cred că orice om poate să nu mai fie sclav dacă-şi doreşte suficient de mult! Dacă se luptă!   
-Foarte frumos, Lucia. Mă bucur pentru tine. Unul mai deştept ca mine şi care nu-şi servea decât lui a spus că viaţa înseamnă acţiune. Atât timp cât acţionezi, trăieşti. Când stai, fie într-un loc, fie într-o relaţie, nu faci decât să fii un mort viu. Unii se luptă cu asta criticându-i pe alţii. Adică ei sunt în rahat şi li se pare că alţii put. Omul nu ştie să se lupte pentru propria fericire dar ştie să discute aşa-zisa nefericire sau nenoroc al altora.    
-Ştii şi tu atunci despre ce vorbesc. Am fost bolnavă tare, Adriana. O să-ţi spun foarte, foarte repede, să nu cobori. Unde cobori? 
-Spune, Lucia, spune, mai e până unde merg eu.  
-L-am iertat pe domnul de care-ţi spuneam, ţi-am spus. Mi-am spus singură minciuni, baliverne, prostii de care mă ruşinam şi eu, postate de alţii pe Facebook. Şi aşa de tare mă ascundeam ziua de mine că-l visam noapte de noapte...Doamneee, zice oftând. În toate visele, îmi dădea mâna şi apoi mă prindea strâns, strâns, să nu mă scape. Mă săruta des. Şi când îl întrebam ce e cu noi, mereu mă trezeam fără să-i aud răspunsul. Iar într-o noapte, i-am spus încet că-l iubesc. Şi pentru un minut care-a părut lung cât moartea, s-a uitat la mine fără să spună nimic iar apoi, plecând de lângă mine, mi-a spus: Şi eu te iubesc, fraieră mică! Nu trăiam decât să dorm, să-l visez iarăşi. Iar ziua era coşmar fiindcă el nu era ca-n visele mele. Mă mai întâlneam cu el dar omul pe care credeam că-l cunosc, îmi tot povestea, cu tot felul de detalii, chestii din viaţa lui şi a celei cu care era, ba bune, ba amare, ba o iubea, ba nu simţea nimic pentru ea, ba-i eram eu dragă, ba mă detesta din tot sufletul şi-mi arata asta, jignindu-mă. Mă minţeam c-o face ca să nu poată simţi ceva frumos pentru mine. Doar de-asta îl visam nopţile, spunându-mi că mă iubeşte. Dar ziua nu era noapte şi vedeam bine că mă detestă fiindcă doar atâta poate. Iar când m-am convins de asta, am căzut la pat. 21 de zile nu m-am ridicat din pat. Doctorul a zis că e o viroză, că slăbisem mult din cauza materialelor toxice pe care le foloseam la genţile italianului. Dar eu ştiu: era dragoste rănită. Cobori, Adriana? 
-Nu cobor, spune mai departe. Ce-ai făcut după 21 de zile? 
-Am avut un vis. Mă duceam la el acasă şi sunam lung la uşă. Ştiam că se uită pe vizor şi nu-mi răspunde. Nu zicea nimic de dincolo de uşă. Nu era doar uşa care ne despărţea. Era nedragostea. Şi atunci m-am pus pe covor şi am rămas acolo, implorându-l de dincolo de uşă, de lumea lui, să mă iubească, să fie cu mine orice-ar fi, dacă mă iubeşte. Fraieră mică, aşa a zis. Dar nu lui trebuia să-i cerşesc iubirea. Iubirea este şi-atât. Nu se cerşeşte, nu se oferă o bucăţică din ea. Iar toată iubirea asta o aveam toată pentru mine. Eu sunt cel mai bun om din viaţa mea, eu sunt iubire. Nu contează că ceilalţi n-au să-mi dea. Am eu pentru mine. Şi cât am, pot să iubesc. Să fac bine pentru că pot.    
-Înseamnă că nu te mai doare, Lucia.  
-Nu mai doare. Mă mai strânge, aşa, ca o cicatrice invizibilă. Dar ştiu că am murit şi-am înviat. Iar dacă nici asta nu înseamnă că sunt puternică, nu ştiu ce mai înseamnă. Mă doare când mi-e dor. Dar cât poate să dureze?
-Foarte bine, om frumos. Tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte, spunea Willy, vestitul.
-Mi-aş dori să spună cineva povestea mea, să ştie cum Lucia de la casa de copii, a murit de dragoste, ca atâţia oameni, şi-a înviat. Unii n-o fac, aşa e, Adriana? 
-Aşa e, Lucia. Poate cineva o să scrie povestea ta. O să te găseşti în postările care circulă pe Facebook. Trebuie să cobor.

Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi ea cu cel mai frumos zâmbet.
                                                             
E altă zi, aceeaşi viaţă.  Presimt c-o s-o mai văd pe Lucia.                          

Foto : Alice
          Alice sunt eu.

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...