miercuri, 15 august 2018

Idilă pentru un cărucior

Cam așa: ceea ce e important pentru unii, nu este important și pentru alții. Fiecare are alte priorități în viață, alte lucruri cărora să le acorde interes, importanță, apreciere.
Intru direct în subiect, timpul e scurt, se mai pregătește ceva. Un protest, un nou guvern. Să vedem unde.

Ne facem foarte multe griji. Chiar și cei cerebrali își fac griji, nu pot să aleagă din puzderia de gânduri pe acelea care să aibă vreo finalitate. Una pozitivă, nu aceea a chinului. Și atunci de ce mă mir când mi se întâmplă să am nevoie de un cărucior, văd unul care pare al nimănui și vreau să mă folosesc de el ceva timp și chiar atunci, un uliu de femeie, cu aer și aripi ca ale menționatei zburătoare, se repede asupra mea, aruncându-mi din viteza zborului:

-Nu lua căruciorul, e al meu!

Mă temeam și că o să mă ridice în zbor să mă lase undeva să mă prăbușesc fiindcă am am îndrăznit să ridic ochii asupra căruciorului fermecat, adus de acasă, cel mai probabil. Dramatizez, desigur. Și nu era un uliu, era o cloșcă. Iar căruciorul era puiul ei. Am vrut să-i spun ceva dar mi-am dat seama la timp că n-am ce. Necazul ei nu-l ostoiește nimeni, cu nimic, niciodată. Ca o suferință psihică, ca o idilă fără răspuns, ca o iubire fără speranță. Ironia mea n-ar fi ajutat-o deloc. I-am zâmbit doar. În spatele nostru mai erau și alte cărucioare, pe care nu le observasem înainte. Iar ea nici n-a luat căruciorul respectiv după ce eu am luat altul. Nu-i trebuia. Trebuia doar să se răcorească puțin, să-și verse prea plinul unei inimi supărate, unor gânduri prea negre, unor griji fără capăt. Căruciorul ei. Poate în lumea intelectualilor n-au loc asemenea drame. În realitatea imediată, unde e minte multă, e și prostie multă.

Nu spun că lucrurile nu sunt importante, că nu ne ajută să obținem o doză de confort, de mai bine, de mai ușor. Dar e inutil să le acordăm o prea mare importanță, să le înzestrăm cu însușiri pe care nu le au. Nici pe oameni nu e bine să-i idealizăm, să-i punem în funcții prea înalte. Să aibă de unde să cadă. Sau să le fie căderea blândă. Fiindcă suntem toți oameni. Și depinde de noi cui acordăm aprecierea, timpul, iubirea noastră.                        
Foto : Alice

Poezie

Bătrânii spun că apa trece
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.

Că piatra, orişicât de tare,
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând. (Mihai Codreanu)


vineri, 3 august 2018

De-ale efemerității


Fericirea nu e în alții sau în cele materiale, e chiar aici, în inima noastră, dacă avem putere și răbdare să luptăm pentru ea. Celor mai mulți ne scapă însă mereu printre degete, mizând doar pe plăcerile efemere. Dar e mai simplu să dăm vina pe alții, în loc să ne vedem de propria responsabilitate și dăruire când e vorba nu doar de căutarea fericirii, ci de atingerea ei. N-o să dau decât două exemple. Un om, citit(după propriile spuse) și 'telectual(dar nah! trebuie să lucrezi undeva, că doar n-o să-ți țină poezia de foame) mi-a spus că nu și-ar lăsa partenera de viață să citească, dacă(Doamne ferește, care doamne nu știu!) află tot felul de nespuse, ascunse și provocatoare lucruri din cărți? Păi da, ține-o în întuneric, tu, mon cher, dacă e să plece, pleacă și fără să citească. Sau poate nu. Poate de-aia stă cu tine. Că adevărul ține întotdeauna de ambele părți, nu există unul singur. Adevărul meu, adevărul tău. Doar că unora le este foarte greu cu acceptarea. Iar alt exemplu este legat de potențialul iubirii de-a transcende tot, de-a accepta că ea nu este tot pasiune, sex și aventură. Că trece, că se transformă iar ceea ce rămâne este tot ce poate fi mai frumos între doi oameni, afecțiune necondiționată, acceptare, cunoaștere și comunicare. Nu atașament, nu dependență, nu așteptări. Omul pe care-l iubești nu trebuie să fie cumva și să facă cumva pentru a-l iubi, gen curățenie sau mâncare, un serviciu cu mulți bani, ci doar să fie acolo când și tu ești. Nu trebuie să citească pe internet(sau în cărți) diverse chestii ca să se schimbe, el/ea e dintotdeauna așa deși tu poate ai sperat că va fi totul roz, ca la început. Poate tu trebuie să te schimbi(ar fi mult mai simplu) decât să aștepți în zadar ca nevasta/bărbatul să-ți  pună cu ochi galeși mămăliga pe masă sau carnea în oală la nesfârșit. Doar un exemplu. Fiindcă oamenii au evoluat. Iar singura iubire care ne salvează și singura necesară este cea de sine. Restul...păreri.


Din Metro întâmplări:
-Și ești din Vâlcea? Cum e în Vâlcea?
-E bine.(doar n-o să-i spun acum de primarul fost pușcăriaș, de hacker-ii prinși și condamnați, de copiii leneși transformați în adulți care nu muncesc, ci stau pe banii părinților, la păcănele și în cazinouri, de târgul din Goranu etc)
-Păi și dacă e așa de bine, de ce n-ai stat în Vâlcea?
Aș vrea să vă spun că am avut o replică usturătoare, o ironie fină, ceva. Dar n-am avut nimic. Are și omul nedumeriri. Cine sunt eu să-l lămuresc? Iar unele lucruri e bine să rămână așa.

În Kaufland mă duc în viteză la toaletă, să mă spăl pe mâini, după mine vin și două tanti matusalemice, se țin una pe alta, își țin bătrânețile de urât. Discută în spatele meu că n-om fi la bărbați? Una dintre ele se uită discret înspre băi. E de bărbați, soro, zice. Dau drumul jetului de aer de la uscător care e atât de zgomotos că tresar amândouă de spaimă. Bine că n-au leșinat. Le cer scuze. 
-Nu e la bărbați aici? 
-Nu, spun sigură pe mine. Am mai fost.  Stați să mă uit. 
Mă uit. Eram la bărbați, Kaufland 1 e diferit de Kaufland 2. 
-Suntem la bărbați, dau din umeri și râd cu lacrimi. Haideți în partea cealaltă. Le conduc și mă spăl din nou.
-Soro, tu ai hârtie, le aud.
-Am, vreau să-mi pun și pe colac. 
-Nu-ți pune, soro, vrei să iei microbi?
-Păi nu pot, soro, să fac din picioare, ce vrei să fac? 
Le las vorbindu-și peste pereți. Le și văd aruncându-și hârtie una alteia.

Cu șase ani în urmă, m-am dus la spital cu gândul să nasc. Era într-o vineri. Dar princess a venit pe lume a doua zi. O lume întreagă de iubire. Nici asta nu trece. Nu-i efemeră. 
                                                 


duminică, 22 iulie 2018

Importanța drumului



Mergem în viață pe tot felul de drumuri. Unele ne sunt impuse. Pe altele mergem de bună voie. Le alegem, crezând și sperând în rostul de la capătul lor. Am mai vorbit despre tot felul de drumuri.(Drumuri)

N-aș vrea să mă repet dar, pe de altă parte, repetiția este mama învățării. Și atunci învățăm, după tot felul de repetiții. Atunci când ne-am învățat lecția bine, după tot felul de eșecuri și mai puține succese, vine și importanța înțelegerii drumului. Când învățăm să apreciem succesul obținut versus atâtea și atâtea insuccese, mai facem un pas. Că tot spuneam că în viața asta important este să acționezi, lăsând răul și suferința să treacă pe lângă noi ca apele unui pârâu. Are și suferința rolul ei, oricât am vrea s-o negăm, să-i declinăm puterea. Dar depinde doar de noi cât alegem să-i purtăm povara, cum alegem să reacționăm când ea este inevitabilă.

Sigur avem puteri nebănuite, nu doar timpul ne stă scut. Nu-i viața doar timp în așteptarea întâlnirii iubirii, în întâlnirea ei, în tot felul de certuri mai mai mari sau mai mici cu iubirea, cu noi înșine, cu problemele inerente . E și poezie dar și momentul în care unul mai introspectiv se uită cu oarecare surprindere în propria inimă și vede că nu mai simte, că acolo nu mai e nimic, că nu mai e niciun dialog de purtat. Doar lungi monologuri, întrebări retorice și întrebarea: ce fac acum? Mergi mai departe, cu lecția învățată, cu poezia transformată în proză scurtă dar cuprinzătoare, decis să iei din drum tot ce poate fi mai bun. Nu poți să obții tot, nu e nimeni scutit de dureri, de erori, de derapaje dar nici de momente unice...astea nu se numără. Doar se trăiesc.

Acesta e drumul. De nedescris, insesizabil pentru unii, pentru alții. Povestea obișnuită. Cele mai multe și bune povești rămân nespuse. Sau rămâne din ele un concept uitat imediat. Ca un nume pe care l-am iubit cândva și acum nu ne mai spune nimic. 
                                                     
Foto : Alice 
           Drum

marți, 17 iulie 2018

Ielele(II)

Se cerea continuarea aventurilor fetelor: Ielele(I)

Luați de citiți, serviți și o bere, un vin, floricele. Dacă nu mai plouă pe la voi. Sau poate fiindcă plouă iar. N-a mai plouat de mult.

Ne-am așezat lângă prun și ne-am privit lung, cu o deplină înțelegere a situației. Cu alte cuvinte, era cam beznă și nu prea înțelegeam ce vrem să facem atunci, în noaptea de iunie, sperând doar că ne uitam una la alta și că nu se mai uita nimeni la noi. Mă trec fiori până când  Ana aprinde iar lanterna și o așază pe pătură. Are mâinile reci dar cred că așa le am și eu. Tresărim de la orice foșnet. Luna ne veghează c-o lumină albă, rece. Parcă ne-ar spune să plecăm acasă, să pipăm țigări ziua, neștiute de nimeni dar vegheate de soare. 
-Hai, începem?
-Începem! Dar cu ce?
-De parcă aș ști, i-am răspuns. Câteodată începutul e cel mai greu. 
-Darrrrr e cel mai frumos, spune Ana, graseind din nou. Și-ți rămâne în minte. Pentrrru totdeauna. 
-Evident, evident. Nu căutăm niște frunze de pătlagină pe întunericul asta? 
-Le căutăm pe jos, nu pe întuneric. Dar de ce?
-M-am zgâriat și nu-mi trec zgârieturile până nu-mi dau cu niște zeamă galbenă din aia, din pătlagină. 
-Lasă, dacă nu găsim, te învăț eu ceva. E mai la îndemână. Dar te ustură. Nu rău, oleacă.

Căutăm frunze dar pe bezna aia, nu găsim nimic. Ana, cât se poate de serioasă, îmi spune să mă duc în tufe, să fac pipi pe zgârieturi, încredințându-mă că doar pișcă. Oleacă, repetă. Mă duc în tufe și îi ascult sfatul, ieșind în viteză, câteva secunde mai târziu, hotărâtă s-o trag oleacă de păr și să nu-i mai ascult niciodată prostiile
-N-a usturat oleacă? Hai c-a trecut! Mai fumăm și noi în noaptea asta?

Ne așezăm turcește pe pătură, mai mult Ana, că pe mine mă ustură prea tare pielea și-mi mai mirosea și-a pipi. Cu atenție, scoatem tutunul rămas în chiștoacele de la bunicul. Facem o grămăjoară zdravănă. Iau tutun cât cuprind între degete și îl pun pe câte un pătrățel de hârtie pe care-l lipim cu salivă. Va trebui să tragem cu sete din ele. Așa și facem. Ne cam scârbim dar noaptea era dulce și liniștită, lumina lunii era deja caldă și nu mai simțeam nici o usturime. Pentru o secundă, suntem bine. Apoi ne dau lacrimile și ne înecăm. Renunțăm. Ana scoate niște țigări împăturite cu migală într-o hârtie moale. 
-Hai să fumăm din astea, zice. Nu-i mai bine așa?
-E mai bine, desigur. Mi-au înghețat picioarele. Mai stăm?
-Ei, cu tine, dacă nu-i una, e alta! 

Nu mai zicem nimic. Pufăim ca bătrânii. Iar pare că înțelegem tot. 

-Tu o să te măriți vreodată, sparge Ana brusc tăcerea.
-De ce, mă ceri tu? Suntem cam tinere! Și amândouă femei! N-am auzit până acum de căsătorii între femei. 
-Taci, stinge țigara, că se aud voci, vine cineva! 
Stingem țigările și ne urcăm pe un dâmb, în spatele unor măceși. Doi bărbați, ce de-abia merg, țînându-se unul de altul, se opresc în dreptul dâmbului pentru niște nevoi elementare. Ne îngheață sângele în vene. 
-Auzi, bă, eu sunt cel mai tare din satul asta! 
-Da'bă, pe ce te bazezi când spui asta? Iar ai băut prea multă bere? Nu ți-e frică de nevastă?
-Ce nevastă, bă!? Păi, bă, pe mine nu mă f.ute nimeni în satul ăsta! Sunt cel mai tare! 
-Păi dacă vrei, te f.ut eu! Ce mare brânză?

Beep, beep, beep.  
Ne-a fost frică rău. 
Dar bețivanii și-au tras pantalonii și nu și-au măsurat forțele acolo.

Va urma.                                            
Foto : Alice, Postăvaru

luni, 16 iulie 2018

Altă zi, aceeaşi viaţă

Am plecat din fabrică şi nu mi-am luat anul sabatic pe care visam să mi-l iau atunci. Mi-am dat doi ani şi-o lună la altă firmă iar primul an la această firmă poate fi considerat sabatic. A fost bine atunci. Dar divaghez. Atunci când lucram în fabrică am cunoscut-o pe Lucia pe care n-am mai văzut-o niciodată ulterior(aici). Până astăzi.
 
Iar nu dorm bine dar nu mă mir, e din cauza schimbărilor. De data asta nu-mi mai fac griji. Ne obişnuim cu orice. Mitocănia tot n-o s-o suport, orice-ar zice unul şi altul că trebuie să suportăm orice în domeniul ăsta. Nu cred, chiar nu. Nimeni nu mă convinge că mitocanul care emite câte o răutate, o face din cauza mea. O face din bezna lui, din prea puţinul pe care-l are de oferit. Dar iată, divaghez din nou. 
  
Ajung la timp în staţie, mă uit ce autobuz trebuie să iau şi mă uit în jur la oameni. Nu e cald deci n-o să leşin de la mirosuri deşi n-aş conta pe asta. E aproape plin şi decid să stau în picioare dar cineva mă strigă şi nu-mi vine să cred când observ că e Lucia. Îmi face semn să stau lângă ea. Vorbeşte tot tare, are tot căşti la urechi şi la fel i se schimbă fizionomia când zâmbeşte. E frumoasă atunci. Simt aşa, o căldură pe care n-am mai simţit-o de mult în preajma unui om. Îmi era dor să simt asta. Pustiu de dor...
  
-Ce bine-mi pare să te văd, îmi spune Lucia. Unde mergi?    
-Eu merg la lucru, tu unde mergi la ora asta? Nu mai eşti în fabrică?   
-Nu mai sunt, mai plecam eu la ora asta dacă mai lucram ca sclavii pe plantaţie? Îmi place vorba asta: sclavi pe plantaţie! Fiindcă acum nu mai sunt aşa! Şi cred că orice om poate să nu mai fie sclav dacă-şi doreşte suficient de mult! Dacă se luptă!   
-Foarte frumos, Lucia. Mă bucur pentru tine. Unul mai deştept ca mine şi care nu-şi servea decât lui a spus că viaţa înseamnă acţiune. Atât timp cât acţionezi, trăieşti. Când stai, fie într-un loc, fie într-o relaţie, nu faci decât să fii un mort viu. Unii se luptă cu asta criticându-i pe alţii. Adică ei sunt în rahat şi li se pare că alţii put. Omul nu ştie să se lupte pentru propria fericire dar ştie să discute aşa-zisa nefericire sau nenoroc al altora.    
-Ştii şi tu atunci despre ce vorbesc. Am fost bolnavă tare, Adriana. O să-ţi spun foarte, foarte repede, să nu cobori. Unde cobori? 
-Spune, Lucia, spune, mai e până unde merg eu.  
-L-am iertat pe domnul de care-ţi spuneam, ţi-am spus. Mi-am spus singură minciuni, baliverne, prostii de care mă ruşinam şi eu, postate de alţii pe Facebook. Şi aşa de tare mă ascundeam ziua de mine că-l visam noapte de noapte...Doamneee, zice oftând. În toate visele, îmi dădea mâna şi apoi mă prindea strâns, strâns, să nu mă scape. Mă săruta des. Şi când îl întrebam ce e cu noi, mereu mă trezeam fără să-i aud răspunsul. Iar într-o noapte, i-am spus încet că-l iubesc. Şi pentru un minut care-a părut lung cât moartea, s-a uitat la mine fără să spună nimic iar apoi, plecând de lângă mine, mi-a spus: Şi eu te iubesc, fraieră mică! Nu trăiam decât să dorm, să-l visez iarăşi. Iar ziua era coşmar fiindcă el nu era ca-n visele mele. Mă mai întâlneam cu el dar omul pe care credeam că-l cunosc, îmi tot povestea, cu tot felul de detalii, chestii din viaţa lui şi a celei cu care era, ba bune, ba amare, ba o iubea, ba nu simţea nimic pentru ea, ba-i eram eu dragă, ba mă detesta din tot sufletul şi-mi arata asta, jignindu-mă. Mă minţeam c-o face ca să nu poată simţi ceva frumos pentru mine. Doar de-asta îl visam nopţile, spunându-mi că mă iubeşte. Dar ziua nu era noapte şi vedeam bine că mă detestă fiindcă doar atâta poate. Iar când m-am convins de asta, am căzut la pat. 21 de zile nu m-am ridicat din pat. Doctorul a zis că e o viroză, că slăbisem mult din cauza materialelor toxice pe care le foloseam la genţile italianului. Dar eu ştiu: era dragoste rănită. Cobori, Adriana? 
-Nu cobor, spune mai departe. Ce-ai făcut după 21 de zile? 
-Am avut un vis. Mă duceam la el acasă şi sunam lung la uşă. Ştiam că se uită pe vizor şi nu-mi răspunde. Nu zicea nimic de dincolo de uşă. Nu era doar uşa care ne despărţea. Era nedragostea. Şi atunci m-am pus pe covor şi am rămas acolo, implorându-l de dincolo de uşă, de lumea lui, să mă iubească, să fie cu mine orice-ar fi, dacă mă iubeşte. Fraieră mică, aşa a zis. Dar nu lui trebuia să-i cerşesc iubirea. Iubirea este şi-atât. Nu se cerşeşte, nu se oferă o bucăţică din ea. Iar toată iubirea asta o aveam toată pentru mine. Eu sunt cel mai bun om din viaţa mea, eu sunt iubire. Nu contează că ceilalţi n-au să-mi dea. Am eu pentru mine. Şi cât am, pot să iubesc. Să fac bine pentru că pot.    
-Înseamnă că nu te mai doare, Lucia.  
-Nu mai doare. Mă mai strânge, aşa, ca o cicatrice invizibilă. Dar ştiu că am murit şi-am înviat. Iar dacă nici asta nu înseamnă că sunt puternică, nu ştiu ce mai înseamnă. Mă doare când mi-e dor. Dar cât poate să dureze?
-Foarte bine, om frumos. Tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte, spunea Willy, vestitul.
-Mi-aş dori să spună cineva povestea mea, să ştie cum Lucia de la casa de copii, a murit de dragoste, ca atâţia oameni, şi-a înviat. Unii n-o fac, aşa e, Adriana? 
-Aşa e, Lucia. Poate cineva o să scrie povestea ta. O să te găseşti în postările care circulă pe Facebook. Trebuie să cobor.

Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi ea cu cel mai frumos zâmbet.
                                                             
E altă zi, aceeaşi viaţă.  Presimt c-o s-o mai văd pe Lucia.                          

Foto : Alice
          Alice sunt eu.

vineri, 6 iulie 2018

Călătoria mincinoşilor

Călătoria mincinoşilor, cartea lui Karen Maitland, editura Leda(2010), este numai bună de citit în concediu, la soare, la munte, pe un şezlong, într-un hamac. Pentru că este  o carte care captează atenţia de la bun început. Citim povestea unor oameni care ajung împreună, fugind de necruţătoarea boală care a decimat populaţia globului cândva după anul 1330, ciuma bubonică, ajungând în Anglia în anul 1348, când începe povestea noastră.   

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva celui care i se spune Neguţătorul. Neguţătorul vinde relicve, lemne din crucea pe care a fost răstignit Iisus, te miri ce mir sau sânge sfânt, unor oameni conduşi de frică, îngrădiţi din toate punctele de vedere, pentru care preoţii, şerifii sau/şi aristocraţii reprezentau autoritatea supremă. Nici Neguţătorul, nici ceilalţi călători care îi devin tovarăşi de drum pe parcursul călătoriei, a fugii din calea ciumei, nu sunt ceea ce par a fi. În fraze scurte şi descrieri succinte, poţi să simţi atmosfera teribilă a vremurilor Evului Mediu. Nesiguranţa zilei de mâine, nedreptăţile, lipsa de informaţie, numeroasele temeri fără fundament ştiinţific, toate combinate cu misterele care se  adâncesc pe măsură ce câte un călător moare, dau de gândit mai mult decât ai fi tentat să crezi citind un roman de mister medieval. Nu am fost în prea multe ţări, să ştiu cum este, dar cele descrise  aici seamănă foarte mult cu ce se mai întâmplă(şi mai cred oamenii) în timpurile noastre, în România. În 2018. Numai dacă te uiţi la întunericul din mintea celor care postează tot felul de aberaţii pe Facebook, Instagram sau Pinterest and co. şi vei vedea asta. Dar cei care au trăit în epoca celor aşa-zişi 1000 de ani de întuneric aveau o scuză. Cei de acum...doar pretexte. 
  
Deşi i s-au reproşat romanului epilogul şi raţiunea pentru care au fost comise crimele, pe mine m-a ţinut în suspans până la final când este dezvăluită şi identitatea naratorului. Raţiunea criminalului : Pentru că pot, mi s-a părut suficientă. Am întâlnit oameni care au făcut rău, nu crime, care mi-au spus foarte senin că au făcut asta pentru că le-a stat în puteri. 
  
Câteva vorbe desprinse din roman:   

Mintea îţi joacă feste ciudate când eşti îngrijorat.  
Plecăm în aceeaşi măsură pentru a fugi de ceea ce suntem ca şi pentru a găsi ceva ce căutăm. 
Cuvintele sunt ţesute în poveşti; nu pot fi desprinse prea uşor.  
Povestea unui om e numai treaba lui. 
De ce amânăm totul până e prea târziu? 
Când vrei să te ascunzi, cel mai bun loc este adeseori în plină vedere. 
Şi, de obicei, oamenii(ca el) nu se condamnă pe ei înşişi, ci pe cei care sunt martori ai momentului lor de slăbiciune. 
Dar e întotdeauna uşor să alungi ororile nopţii la lumina zilei; nu la fel de uşor când cade întunericul.  
Ce repede ne uităm cruzimile!  
 

  
Cu alte cuvinte, dacă vrei suspans şi să retrăieşti atmosfera Evului Mediu, care este departe de imaginea romanţată a cavalerilor şi a prinţeselor cu crinoline, romanul acesta vine la fix. Ca şi în prezent, multe lucruri şi oameni nu sunt ceea ce par a fi şi dormim pe cadavre, şi la propriu şi la figurat. Pe minciuni. 

530 de pagini.  
 
 

sâmbătă, 30 iunie 2018

Andreisme de iunie

A fost o lună grea, apăsătoare. Nu doar din cauza promisiunilor făcute de oameni dragi mie şi neonorate ci fiindcă a plouat aproape neîntrerupt. Dar nu-i nimic, e vară, pământul are nevoie de apă,  avem tot felul de umbrele iar în ceea ce priveşte promisiunile neţinute, asta spune ceva despre acei oameni sau poate spune ceva despre mine, fie bun, fie rău. Chiar şi aşa, viaţa merge doar înainte, timpul se scurge într-un singur sens şi avem la dispoziţie fiecare zi pentru a trăi autentic, cu bucurie, cu iubire, cu recunoştinţă. Sigur că cei mai mulţi vor avea argumente că viaţa e grea, că salariile sunt mici, că serviciile prestate de către noi şi ale altora către noi sunt mizerabile, că prea plouă, dom'le, că trebuie sa dai şpagă doctorilor sau vreunui profesor, că sănătatea proprie nu mai este ce-a fost, prea ne dor toate, că tineretul ăsta de acum stă cu capul numai în telefon şi nu mai citeşte nimeni nimic, că...scuze de toate felurile. Când o să avem 70 de ani, nimic din astea n-o să mai conteze, vorbe aruncate la întâmplare sau nu, săptămâni întregi de ploaie, haine care nu ni se potrivesc, şefi neserioşi. O să conteze doar şi cât am iubit. Și cât ne-am iubit, cât nu ne-am minţit. Iar asta o să se vadă, o să se simtă. Încă de acum. O să conteze pentru noi, desigur. Doar pentru noi.

Ne-am dus la teatru săptămâna trecută însă n-am mai gasit bilete şi n-a mai fost nimeni să plece acasă şi să ne vândă biletele aşa că i-am propus magicei să mergem în Piaţa Mare, să luăm grâu de la Billa şi să hrănim porumbeii.
-Mama, dă-mi puţin telefonul meu, să sun pe cineva. Telefonul ei e un pachet de şerveţele. I-l dau şi-l pune la ureche, vorbind cu un prieten imaginar.
-Da, am fost la teatru. 
-Spune-i că n-am mai gasit bilete, mă bag eu în seamă.
-N-am mai gasit bilete, iar le-a dat pe toate doamna aia cu păr albastru.
-Spune-i că am fost mai devreme, cu o oră mai devreme şi tot n-am găsit.
-Am fost mai devreme acolo şi degeaba. Data viitoare le luăm de pe internet. Mama, te rog sa taci, vezi că vorbesc la telefon?!?
-Tac, tac, nu mai zic nimic.
Ea, în şerveţel, pardon, în telefon:
-Ei, da, e mama, mama, cine să fie...
N-am putut să nu mă gândesc, mai în glumă, mai în serios, că acest moment e un "preview" pentru viaţa noastră peste câţiva ani. 
Hrănim porumbeii şi apoi plecăm acasă. Se uită la mine admirativ, se opreşte şi-mi spune teatral:
-Wow, mama, ce bine arăţi! Esti aşa de frumoasă! Arăţi aşa, ca de 70 de ani!
-Vai de inima mea, să mi-o iau de pe jos, că s-a spart, uite, bănuiam eu că mă apropii de 40 de ani, că aşa zice buletinul, dar de 70???
-Pai arăţi ca o fată de liceu, mama! Ca o fată de 17 ani! 
-Vai de inima mea, e întreagă iar, ai vrut sa zici 17, da? Nu 70! 
-Da, mama, cu 1 în faţă! 

Peste câteva ore, în parc, aceeaşi magică se dă în leagăn, în topogan, aleargă şi  mai vine la mine să-mi dea câte o îmbrăţişare. O rog să stea puţin lângă mine, cât pot eu de încet, sa mă uit în nasul ei, are ceva.
-Am muci, ce să am? Ce altceva ar putea sa fie în nas? Spune princess cât se poate de tare şi de natural. Eu mă fac mică, mică, pe bancă şi o mămică râde cu lacrimi. 

Astăzi îmi cere îngheţată şi îi spun că nu-i iau dar o să-i iau o ciocolată bună. Nu-i e pe plac, ea ar vrea îngheţata, face tot scandalul pe care şi-l poate permite şi atunci îi spun că n-o mai iau în vacanţa de la Braşov de săptămâna viitoare. Că mă duc singură. Nu mai zice nimic preţ de-o secundă. Apoi:

-Am crezut că ai spus că-mi iei o ciocolată caldă şi ştii că nu-mi place! Vino să mă îmbrăţişezi până nu mă răzgândesc!  

Ne îmbraţişăm. Îmi spune că dacă îmi plac atat de mult copiii şi ea curând n-o sa mai fie mică, îmi promite că atunci când va fi mare şi va avea copil, eu o să am grijă de copilul ei şi o să-i dau şi lui iubirea mea. Magic.

Aşadar, ne trăim binecuvântările, vorba nu ştiu cui, ca să-l spun aici. Căci iunie a fost şi Grecia şi cei  mai frumoşi oameni pe care i-am reîntâlnit acolo, a fost schimbarea cadrului cand era necesar, atât de necesar, un mesaj de la un om drag care mi-a spus cuvinte care mi-au mers la suflet, vise care au prins contur, înţelegerea faptului că o greşeală asumată nu înseamnă că greşeala e iertată şi nici faptul că greşeala nu e asumată nu înseamnă că nu există.  Ca-n toate, e nevoie de minim doi.
                                                       
Foto : Lumea poeziilor

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...