luni, 16 martie 2020

Frenezie

Acesta e cuvântul care ar putea descrie mai delicat atmosfera din aceste zile. O nebunie cu pălărie, ceva a la Greta Garbo. Râdem, glumim, visăm cu ochii deschiși la primăvara care ba e, ba nu e, vine ea, această primăvară decisivă și pune capăt temutului și enigmaticului virus care ne-a schimbat viețile. Și nu vine, în Madrid chiar a nins, îmi zice soră-mea. Iar oamenii, care ar trebui să stea acasă, să se protejeze și să-i protejeze pe cei dragi, nu stau. Cuprinși de aceeași frenezie. Să mai ia făină, ulei, drojdie, hârtie igienică, ibuprofen, ba nu, paracetamol. Căci se pare că a fost ibuprofenul care a făcut mai mult rău decât bine victimelor noului tip de gripă. Și nici primăvara cu temperaturile ei nu ar face ceva decisiv împotriva gripei. Iar în aceste condiții, cu rețele sociale pline de știri false, de sfaturi neavenite, să spui unei populații în plină...frenezie, să se liniștească, să nu intre în panică, e ca și cum ai ruga un copil de doi ani, într-un desăvârșit tantrum, să se potolească de la sine putere! Ce naiba, trageți aer în piept, viața merge mai departe! 

Frenezie...

Un bătrân cade pe stradă, își sparge maxilarul în urma loviturii, se învinețește rapid, nu mai mișcă deloc, mâinile îi stau cuminți pe lângă el, parcă șoptind, asta e, bătrâne, te-am servit cât am putut. Bastonul îi alunecă pe treptele din fața hotelului iar plasa de Catena i-o ridică un bărbat în uniformă care se uită neputincios la el. Cineva cheamă salvarea. Trei adolescente privesc scena uimite. Era chiar în spatele lor când a căzut. Angajații unui cazinou, ieșiți la o țigară, tremură în papucii de lucru. Își sting otrava și intră de unde au ieșit. Asta-i viața. Un pariu. Ultimul pariu.


Gripa se întinde, stăm acasă, lucrăm cum putem. Uitate sunt crimele, violurile, incendiile, despăduririle, autostrăzile, fețele pentru care unii care nu lingușesc sefuțe grandomane, răutățile celor prinși de prea nimicul vieții, discuțiile sterile de pe grupurile de mămici. Toate deșertăciuni. Am tot glumit pe seama panicaților care s-au bătut pe dezinfectanți, de cei care au cumpărat primii fasole și făină. Oare pe săpun de ce nu se bat, ne întrebam...

Frenezie...

O bătrână, cu plasele încărcate de te miri ce, cu hârtie igienică să-i ajungă  mult timp, încearcă să se urce în autobuz, se dezechilibrează și cade pe spate. Nu dă drumul plaselor. Nici hârtiei. O ajutăm fiecare cum putem, o ajutăm să se așeze. Privește drept în față. Nu știm nici unul ce va urma. Poate vom râde de toate luptele pe hârtie igienică. Ei, bătrânii noștri, au mai prins vremuri din acestea cumplite. Nu vor să le retrăiască. Noi, adulții de acum, care am prins și vremurile dinaintea revoluției, cozile de la 4 dimineața, penele de curent, criza din anii 90, bulversarea din 2008 dar și vremuri fericite, cu tot felul de toane și mofturi împlinite, nu concepem să trăim dezastre. Credem că e doar un vis. Și ce e trist...e că nu e vis.

miercuri, 4 martie 2020

Bube și noroi

Era despre babe și noroi titlul dar se potrivește foarte bine și așa.

Tradiția populară atribuie aceste zile din martie Babelor, o vreme schimbătoare din lună. Dochia, fată de împărat, fuge pe munte ca să scape de un rege cotropitor care o voia de nevastă. Tot fugind, aruncă rând pe rând cele nouă cojoace dar când ajunge în vârful muntelui, află că iarna acolo nu și-a pierdut puterile și atunci, de supărare, îl blesteamă pe Dumnezeu. Acesta, și mai mânios, o transformă în stâncă. E ceva grozav în acesta legendă legat de ce-ți pot face vorbele rostite la mânie. Cum te pot încălzi, îți fierbe sângele în vene, adrenalina atinge cote alarmante, cortizolul se transformă în cel mai mare dușman al tău și...îngheți. Dispoziția umană în situații limită, nu? Pentru unii, ar fi doar dispoziția femeilor, ca și cum bărbații nu ar avea și ei comportamente distructive, borderline. Uite, chiar în legendă, Dumnezeu, care niciodată în legendele populare nu e de gen feminin, ci de gen masculin, o transformă în stâncă pe Dochia. Păi nu putea el să-i mai dea o șansă bietei fete urmărită de ghinion? Din bube, mucegaiuri și noroi iscat-am frumuseți și prețuri noi, cum bine zicea Arghezi? Nu, nu putea, și Dumnezeul acesta e creat după chipul și asemănarea noastră. Un Dumnezeu borderline. 

Și apoi, noroiul...ai zice că mai multă civilizație, mai puțin noroi. Ei, da! Civilizație poleită, sub ea, tone de mizerie. Din care unii își fac coroană, împăunându-se. Apărându-și "sărăcia, și nevoile, și neamul", cum zicea neinspirat bardul nostru. Sau poate l-am înțeles eu greșit în acest vers. Și dacă tot au noroi din plin, de ce să nu-l folosească? De ce să nu-l folosească drept armă? E mai simplu decât să gândească. Parafrazând o reclamă : Gândesc așa că așa gândesc toți. Fire de praf, fire de stele sau poate doar noroi suntem noi. Cred că fiecare alege ce este. Zilele acestea din martie contează prea puțin. Legat de zilele de mizerie, de cei care cred în tot felul de teorii nefondate și mai ales de cei care cred, alarmant de stupid, că gripa asta nouă îi "alege" pe cei răi și îi ferește pe cei buni, îmi aduc aminte de o profesoară de istorie care ne spunea că în perioada posturilor mari, oamenii, de două mii de ani încoace, devin tot mai răi, tot mai javre(părerea mea). Mușcă fără discernământ. Dar țin post. Iar asta îi purifică de tot. Dumnezeul din marketing al vegetarienilor sigur se bucură. Preoții jubilează. Mai fac un ban. 

Iar pe final, redau alintul unei mame "bune" pentru copilul ei:
-Futu-ți gura mă-tii de copil, dacă nu erai sufletul meu, te mâncam! 

Mamă bună. 
                                                 
Foto : Alice G.

marți, 25 februarie 2020

Pisici, jăvruțe și alte grozăvii(continuarea poveștii Anei)

Cocalarul în tricou  mult prea strâmt nu l-a întrebat pe google nimic, se uita siderat la costumul lui Iohannis dar acesta îl ignora măreț. Când Ana credea că nimeni nu le mai poate pipera drumul, voci de femei se aud tot mai clar. Ușa compartimentului se deschide și însăși zâna surprizelor intră pe ușa. Nu, am glumit, cum să circule Andreea Marin cu trenul, intră în scenă blonda de la mall și ceea ce pare a fi prietena ei. Din dialogul lor rezultă că sunt amice bune. 
-Servus și bună seara, spun ele într-un glas, așezându-se cuminți una în fața alteia, fără a aștepta însă vreun răspuns. Blonda își pocnește degetele și se clatină în ritmul muzicii din căștile pe care nu le dă jos. 
-Hai, pisică, zâmbește ea delicat amicei, e timpul nostru, departe de copii, nu-ți mai verifica telefonul. Și nu te mai rânji cu ăla brunet, e prea înalt pentru tine! 
-Mie să-mi vorbești cu subiect și cu predicat, jăvruță, nu așa, nu știu despre cine vorbești! Să nu mai zic, că mă aud toți oamenii ăștia care par la locul lor, imediat le cer biletele, am impresia că cineva stă pe locul meu, cre'că asta care seamănă cu președintele, să nu mai zic, zic, că te uiți la el precum curca-n lemne! 
-Hai, hai, nu mai exagera, că te aude ăștia și te crede! Pe chioamba de cumnata-ta ai luat-o?
-Am anunțat-o, se urcă în următoarea gară, dragă. 

Își scot țigările electronice tacticos, pufăind în liniște o perioadă. Apoi, sus-numita pisică, scoate telefonul și caută ceva în el.
-No, tu, răbufnește ea, au pus ăștia poze cu cuplurile de homosexuali care au copii și cât se bucură de minunea asta! Țara arde și baba se piaptănă!

Prietena ei, jăvruța(se vede treaba că prietenia e strânsă în regnul animal) clatină cu tristețe din cap.
-Auzi tu, ți-am mai spus eu: homosexualii nu sunt oameni. Știi ce spunea Dana Rudeanu, sugându-și ba o măsea, ba alta? Spunea așa: Să fii femeie este cel mai bun lucru care-i se poate întâmpla unui om. La propriu. Super deșteaptă tipa, trebuie să recunosc. Deci femeile sunt oameni. Homosexualii nu sunt. Nu știu ce sunt și mai fac și copii! Doamne ferește, unde i-o ține?
-Ești tot mai proastă, femeie. Îi ține alte femei, nu ei. Mame surogat, așa se numesc. 
-Aha, să nu se facă ei ca canapeaua, susură blonda. 

Ana aproape adoarme dar dialogul femeilor o ține cu ochii larg deschiși. Nici nu clipește. E prea aproape de blondă și mirosul de mâncare care se degajă din hainele acesteia îi întoarce stomacul pe dos. 
-Ce emoționant, femeie! Mie îmi dau lacrimile! Oare ce mai zic ăștia aici, să văd, ia, alăptează și tati? Numai prostii ne arată! Io nu am nimic cu nimeni dar prea se exagerează! 
-Știi ceva, pisică? Ne mai mirăm de ce ne sufocă virușii și calamitățile! Păcatul a ajuns la culme! Nu ne mai rabdă Dumnezeu pe fața pământului! N-ai văzut că a căzut ăla cu racheta care a vrut să demonstreze că pământul e plat? Păi e plat și s-a lovit de margine, dacă era rotund, mergea la infinit în cerc. Minți bolnave, homosexualii și săracii ăștia de chinezi! Ce faci, pisică? Cu cine vorbești acolo?
-Cu cumnata-mea, suntem live pe Facebook. Îți transmite că se cacă pe ea de râs, de proastă ce ești. Că ea venea cu noi numai pentru comentarii, auzi la ea! Dar nu se poate abține, zice că ești idioată rău și nu mai vine cu noi, se face de rușine. 
-Spune-i că o f.ut în gură de chioambă dacă o mai văd. Dacă copilul ei e din ăsta pe invers, ce-i face? Îl mai ține în casă?
Din telefon se aude răspunsul afirmativ al cumnatei. 
-Eu pe-al meu nu-l mai țin și îl și omor definitiv înainte să-l dau afară. Copiii noștri trebuie să învețe că reperul de căpătâi în viață este familia formată din mamă, tată și copii. Ăia cu alte orientări sunt din alt film. 

Iohannis strănută și toți se uită uimiți la el.

-Păi ce faci, domne, îl ia blonda la rost, ne dai coronavirus?  

                                      
Foto: un tren. Huawei P20 Lite




joi, 13 februarie 2020

Paznic la nebuni



Sunt surprinsă câtă lume a citit paragraful "Suntem cu toții săriți de pe fix, cred, numai că în feluri diferite"(Pacienta tăcută, Alex Michaelides)și domnul de la pază care îmi împărtășește un pic din viața lui zice că nu-l miră treaba asta, mai greu este întotdeauna cu recunoașterea anumitor aspecte ale personalității noastre. Ne minunăm cum pe un ditamai anunțul au pus virgulă după conjuncția "că" deși nu avea rost(dacă scriu greșit unii cu cine știe ce studii făcute la bătrânețe, trebuie s-o facem toți?) și apoi au pus virgulă să despartă subiectul de predicat. Asta deja e foarte trist. Limba noastră care ar trebui să fie o comoară. Aia n-avem, aia nu facem, noroc cu analfabetismul și răcelile luate de la alții. Răcelile. Analfabetismul îl avem, e în gene, de când învățam pe de rost la școală că i-am bătut pe turci dar tot noi le plăteam tribut. Dar să nu divaghez, revin la povestea paznicului, poate vă era dor de el. 

Fiindcă Miss Baba e bolnavă iar(eu sper să nu fie într-o ureche), lucrez din nou cu Viorica aka Amanda. I-a intrat în cap, fără umbră de îndoială, că e o damă bine. Și e. Comparativ. Comparativ cu altele de vârsta ei. Însă, după mine, e o diferență între a fi o damă bună, cum zice ea despre ea și a fi o doamnă. N-are nici tact, nici grație, nici modestie. Ţâțele nu te fac doamnă, după cum să ți-o tot bagi, indiferent sub ce nume, spune-i franzelă, pix sau picioare, nu te face bărbat. Și nici pe femeile care și-o bagă, indiferent sub ce nume, nu le face doamne. Hopa, am mai zis câte ceva despre asta, să nu am și eu un pic de uitare? Păi decât să-ți tremure mâinile, mai bine să uiți! Unde le-ai pus? 😆

Se îmbracă și Amanda în haine obișnuite când patrulăm prin mall. O depășește pe secretară la admirat propria imagine în oglinzi și geamuri dar nu-i spun nimic. Nici n-aș avea ce. Atâtea fete devenite femei au fost crescute doar cu povața să fie frumoase încât asta fac și asta le dă valoare. Apoi, când o relație sau mau multe merg rău, se caută în oglindă: oare nu mai sunt frumoasă? oare el are pe alta sau chiar a plecat cu alta fiindcă e mai frumoasă? Dar mie mi s-a zis mereu că sunt cea mai frumoasă... Apoi se înfrumusețează excesiv sau se dezbracă prea mult, nelăsând loc imaginației, își expun aspectul ca pe o marfă cu termen scurt de valabilitate. Când sunt altele care contează. Când diferența dintre ceea ce spun și ceea ce fac este mult prea evidentă și prinții călare pe cai albi se lasă așteptați tocmai din cauza acestui fapt, mai recurg la câte un artificiu. Tristă lumea asta. Nimic nu-i suficient și nici noi nu ne suntem îndeajuns dar vrem să ne găsim sufletul pereche sau, mai rău, vrem să ne găsească el pe noi. Ce să mă mai mir? Suntem în România, unde dă lecții de stil una care stă picior peste picior. Atât am vrut să spun. Paznic la nebuni.

Amanda umbla în timpul liber cu cele două grații, Blonda și Ecoida, cărora le fuma țigările. Nu le mai fumează. Nici pe ele, nici țigările. Mi-a spus că a fumat ultima ei relație în tot acest timp cât s-a îndopat cu nicotină. Nu știu de unde a scos-o, uite că mai auzi și de la câte o damă tristă un adevăr din ăsta care te pune pe gânduri. Mi-am adus aminte de bancul cu polițiștii care au fost întrebați rezultatul unei înmulțiri simple, 3X3, să zicem. Primul a răspuns prompt, 12, a trecut examenul. Pentru promptitudine. Al doilea s-a gândit minute bune, a cerut un pix, o foaie și a tot calculat. 16, spune el mândru. Nu, dar trece și el examenul, pentru munca depusă. Un al treilea polițist răspunde simplu 9, trece examenul. Comandantul, nemulțumit. Întrebat de ce este nemulțumit, răspunde: A știut el, a știut...întrebarea este de unde??? De unde o fi știut Amanda de ce a fumat?

                                



luni, 10 februarie 2020

Despre una, despre alta

Un fel de zbor cu parapanta
Când eu am rău de înălțime
Asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni(...)
Mă sperie când văd tot ce se-ntâmplă(...)

Cântau Grasu XXL și Maximilian, prin 2013. Și iar se-ntâmplă, în România anului 2020, o femeie este omorâtă de fostul soț împotriva căruia exista un ordin de restricție. Au rămas niște copii singuri. La fel cum am rămas copiii Nicoletei, și ea ucisă de fostul soț. Iar românașii, nu toți, dar mulți, ce fac? Își dau cu părerea: că o merita, că bine i-a făcut...știți? Sunt răi și proști fiindcă atâta pot. Am mai spus eu cândva și-mi mențin părerea, ce ai, ce ești, aia împarți. Daniela Crudu a  fost bătută, am citit zilele trecute. Și iar au fost cei mai mulți care s-au bucurat. Care au fost de partea răului. Că Daniela e o curvă. Că o merita. De parcă Daniela își făcea banii din troaca lor. Nu. Invidie au, de invidie sunt capabili. Cât să fii de labil psihic ca să te bucuri de răul altuia? Câtă invidie, câtă ranchiună să ai în suflet? Cât de obtuz să fii? Cu cât dezgust, scârbă și ură au fost crescuți acești oameni ca să-i judece pe alții? Și oamenii aceștia au copii. Cărora le împart aceleași "valori". Am parte și eu de comportamentul acesta din partea unora. Evident, nedoriți și neiubiți de mici, tratează până și cutiile Johnsonului cu dezgustul  și neiubirea în care au fost ei crescuți. Asta au, asta împart. 

Am citit nu de mult Orașul fetelor, de Elizabeth Gilbert, o poveste emoționantă, legată cumva de cel de-al doilea război mondial. Dar pentru mine e mai ales o poveste despre ipocrizie, sex și încercări de descoperire a sinelui. Și mai ales, despre acceptarea acestui sine. Fără perfidie. Căci să fii om bun, nu înseamnă neapărat să respecți toate regulile celorlalți. Ci să nu faci rău. Dacă poți să faci bine, să-l faci iar dacă nu poți să faci binele, măcar să nu faci rău. Plus că toți greșim. Tocmai fiindcă toți greșim, ar trebui să fim indulgenți la greșelile celorlalți. Să iertăm. Căci : În viață trebuie să înveți să iei lucrurile mai puțin serios. O piesă primește recenzii bune, după care se închide. O căsnicie arată solid, dar se termină cu un divorț. O vreme nu e război, pe urmă vine alt război. Dacă te agiți prea tare pentru toate, ajungi un om prost și nefericit, și cu ce te alegi? 

Elizabeth Gilbert, autoarea romanului Mănâncă, roagă-te, iubește și o femeie foarte influentă în lume(în primele o sută) mai spune așa:

În tinerețe(...) se întâmplă să cădem pradă impresiei greșite că timpul vindecă toate rănile și că, în cele din urmă, totul se așază într-o formă sau alta. Dar pe măsură ce îmbătrânim aflăm adevărul acesta trist: unele lucruri nu se pot repara. Unele greșeli nu se pot îndrepta-nici prin trecerea timpului, nici prin cele mai înflăcărate dorințe ale noastre. (...) aceasta este cea mai dură experiență dintre toate. După o vârstă, cu toții umblăm prin lume în trupuri făcute din secrete și rușine și durere și răni vechi și nevindecate. (Asta mă duce cu gândul la penultima carte citită, Pacienta tăcută a lui Alex Michaelides, dar despre ea voi vorbi cu altă ocazie).

Cheia romanului mi se pare a fi aici: 

                                                        

Print screen pentru cei foarte curioși. 

Continuă Maximiliam: 

Acum tot felul de gânduri mă-ndeamnă să-mi dau cu presupusul
Ele nu știu deja că știu că dragostea-i răspunsul...

Am șters vreo 30 de "prieteni" de la "prieteni". Mă aștept să mă șteargă și cei care consideră că femeile mai sus menționate merită ce-au pățit. 

Ne lovim de probleme în loc să ne lovim de stele
Ne punem piedică în vremurile astea grele
Când ura sau prostia, ignoranța sau mândria spintecă tot...

joi, 23 ianuarie 2020

Femeia la 1000 °C

Sau ultima carte citită, autor Hallgrímur Helgason, Editura Art, colecția Musai, 500 și ceva de pagini, mie mi s-au părut mai puține, așa(mi) se întâmplă când îmi place ceva. 

Poate că această carte ar fi putut să se numească simplu "Câte poate îndura o femeie" dar titlul n-ar mai fi fost atât de tentant și cu ocazia asta, sper ca măcar recenzia s-o citească mai multă lume. Nu se așteaptă nimeni la o recenzie tip, nu? Tip 1, tip 2...Sau ceva clasic? Poate încerc cândva.  


Femeia la 1000 °C este povestea vieții reale a nepoatei primului președinte al Islandei...mai sunteți pe aici? Povestea Herrei Björnsson, adică. Totul pe fundalul celui de-al doilea război mondial. Un căcat, ca toate războaiele care izbucnesc din cauza bărbaților și cel mai mult suferă, ca de obicei, tot femeile. Herra, 80 de ani, cu o grenadă la îndemână, care reprezintă liana ei în caz de ceva neprevăzut, viața însăși uneori, își face programare la crematoriu. Să fie incinerată. Așadar cele 1000 de grade din titlu asta sunt și nu ceva extrem de erotic(există așa ceva în erotism sau este și gata?) cum am putea fi tentați să credem.

Zice Herra : E nevoie de o viață întreagă pentru a înțelege viața. Acum și aici suntem mereu cam proști, însă atunci și acolo suntem un pic mai înțelepți. Pe timp de război, toată lumea se simte bine pentru că nimeni nu are de ales. Pe timp de pace, pe oameni îi apucă nefericirea pentru că trebuie să aleagă și să refuze. Toate războaiele se nasc, așadar, din tânjirea infinită a omului după fericire. De nimic nu se tem oamenii mai mult decât de pace pe pământ. Și zic eu, după evenimentele ultimei săptămâni, că oamenii nefericiți acasă, plictisiți și cu o viață la limita supraviețuirii, disperați de prea puținul care-i înconjoară, aleg să împartă ce au: proști sunt, prostie împart, răi sunt, răutate împart, caracter ioc, lipsa de caracter acuză. 

Părerea Herrei despre viață, suflet, timp, dragoste și alți demoni, după ce războiul în care n-a vrut să între(cine-ar vrea?) dă cu ea de pământ, își pierde părinții, este violată, iubește cu intensitate două zile cât să-i ajungă toată viața, își regăsește tatăl, nu și mama, fumează în draci până cancerul o doboară și i se mai dau puține zile de trăit dar ea continuă să trăiască...o mie de vieți:

Uneori ținem minte mai degrabă lucrurile pe care nu le înțelegem.
Dacă n-ai nicio șansă, atunci mergi pe pipăite. Așa lucrează sufletul: încearcă să atenueze fiecare șoc repetându-l la nesfârșit până când îl golește de durere. 
Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști. 
Natura e oarbă la istoria omului( și istoria e oarbă la natura omului, zic eu).
Cele mai nocive specimene din orice societate sunt întotdeauna așa-numiții intelectuali inculți: semidocții și predicatorii la locul de muncă cu o educație contrafăcută și ambiții artistice neîmplinite sau obezii megalomani care-și umflă egoul mâncând rahat(și chiar victimizându-se, aș adăuga).
Dragostea e declanșată de două lucruri: suprafața și substanța.
Cam așa s-ar rezuma existența noastră: nu facem decât să ne cioplim visele cu toporul. Eliberarea de tot ceea ce ți-ai dorit cândva și de tot ceea ce ai avut. 

Ce mai e războiul pentru copilul Herra : pe cadavrul unei femei de pe marginea unui drum am găsit o bucățică de unt, pe care am păstrat-o sub haine; mi-a ajuns o săptămână întreagă. 
Fiecare pentru el și Dumnezeu împotriva tuturor. Războiul îi unea pe oameni pentru a-i dezbina apoi mai bine.
(Oamenii)înțeleseseră că umanitatea își scrie istoria scoțând-o din cărți și aruncând-o în foc, într-un loc în care începutul și sfârșitul coexistă, locuit doar de diavol și de Dumnezeu. Și omul îi îngrozise pe amândoi. 

Războiul se termină, însă pentru Herra el continuă sub alte forme, cum continuă pentru toate femeile care pierd copii, pierd iubiți sau nu-i găsesc niciodată, găsește liniștea, ba chiar și dragostea în persoana unui narcoman care aproape o omoară dar ea se dovedește mai puternică și o ia iar de la capăt, pentru a nu știu câta oară. 
Spune aproape de final : Și nu aveam nicio ușă la care să bat, fiindcă nu mai existau uși. Când a trebuit să lupți ca să supraviețuiești în fiecare zi a vieții tale atâția ani și victoria se întrevede în sfârșit, brusc te copleșește indiferența. 

                                                  




Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...