The guardian

Cum zic ăștia : Frate sau fratele meu, m-am hotărât să fiu guardian. Mai mult îmi plăcea cum sună bodyguard dar nah, asta e, eu sunt market guardian. Păzesc lupii să nu înfulece prea multe oi. Frate, am auzit că la magazinele mici e prăpăd cum se înfulecă și se trece totul la pierderi. Îmi place vorba asta "frate", mă duce cu gândul la frații mei. Morți, amândoi. Morți pentru mine. În fine, nu vreau să vorbesc despre asta dar despre multe nu vreau să vorbesc și dintr-una în alta, mă apucă vorbăraia și discut și ce nu-mi place. Revenind la lupi, a fost într-o noapte un carnagiu, au dat lupii în stână, de-au luat numai ce-a fost mai bun și mai fraged, de ziceai că au nuntă, frate. Ce, lupii nu se-nsoară? Se. 

M-au trimis o lună înapoi pe magazin. Sunt pe tură cu una de-i zice Amanda. Amanda își zice ea, că-n buletin o cheamă altcumva, ceva cu Viorica dar ea, nu și nu, că prea e de la țară. I-am zis că, uite, cu puțin noroc și cu multă aroganță și nepregătire de la useriști, Viorica are mari șanse să ajungă în fruntea statului. Ce câștigi dacă-i faci proști și analfabeți pe aia care au votat-o? Mai proști sunt aia care n-au votat, dacă mă întrebi pe mine. Dar nu mă întreabă nimeni așa că-mi pun ochelarii cu multe dioptrii și mă uit cu ei la oameni, văzându-mă pe mine în fiecare. Și mai bine nu-i judec. M-am trezit într-o noapte cu gândul foarte clar că Dumnezeu în care nu mai credeam, e chiar lângă mine și-mi veghează somnul. A fost de parcă m-aș fi cuibărit fix lângă El și mi-ar fi dat siguranță și căldură. Am dormit apoi un somn dulce cum n-am mai dormit de mult. Dimineața am tot stat să mă gândesc ce miracol am trăit dar mitocăniile șefilor mai mari și mai mici mi-au tăiat din elan. E dumnezeu și-n șefii ăștia? Unul mai redus, dacă e. 

Amanda suferă de singurătate, săraca. Bărbatul a părăsit-o și au lăsat-o și alții după el. În fiecare lună câte unul și vreo doi au lăsat-o și gravidă, a abandonat și ea copiii ba pe la bunici, ba pe la școală cu program prelungit. Acum sunt singuri în casă, că au mai crescut. Nu-și mai caută bărbat, zice ea, că sunt prea ticăloși și n-au ce să-i ofere. Dar fiindcă bărbații cu care-a făcut copiii au neglijat-o pentru unele blonde, nu din cauza ei, zice ea, toate blondele pe care le vede îi fac rău și nu mai știe cum să le provoace. Frate, ah, vorba asta! E lipsă mare de personal în magazine și în învățământ, ce, nu-i așa?, altfel n-ar primi toți nebunii. Amanda, nebună fără acte, are ce-are cu o fată din astea ce merge pe magazine să ia prețurile, una mică și blondă, desigur. Când o vede, ia foc, nici de pază nu-și mai vede, îi urmărește ăleia toți pașii. Strigă după ea prin magazin, face glume obscene, glume proaste, glume urâte, glume nebune, orice numai s-o atingă cumva, să-i facă rău. Latră efectiv la ea. I-am explicat de câteva ori că nu e cine crede ea că e dar n-am cu cine să mă înțeleg. I-a intrat în cap ceva și nu-i mai iese. Numai proștii n-au îndoieli, nu așa se zice? 

                                       

Foto : jumătate.

Vrajă

A fost cândva, de mult, tare de mult, când nu se povesteau prea multe, ba mai mult se tăcea și mai multe se născoceau căci imaginația oamenilor nu se oprea în ecranele oglindă ale telefoanelor deștepte sau ale televizoarelor, a fost un bărbat. Nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici deștept. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Era un bărbat pe care să-l pui pansament atunci când te durea ceva, căci vorbele lui erau pline de vrajă deși nu era doctor, nici măcar preot, ci doar un bun ascultător.

Întocmai ca meșterul Manole, îl știți de la literatură pe meșter, era și el zidar. Iar ce ieșea din mâinile lui iscusite, dăinuia pe vecie! Trainic și frumos! Pentru că zidarul de care vă spun acum punea dragoste în tot ceea ce făcea. Știți și voi, cei care citiți aceste rânduri, când faci ceva cu dragoste, se cunoaște! Și niciodată nu e prea târziu să faci ceva cu dragoste, fie că e vorba de creșterea propriilor copii, fie că e vorba de prepararea unui tort Krantz sau te miri ce, exemple sunt multe(aici vă puteți nota undeva, fie și într-un smartphone sau mai bine pe o foaie, să exersați scrisul de mână, ce v-ar plăcea să faceți cu dragoste nu de mâine, nu de luni, ci chiar de acum) <<Adică după ce terminați asta de citit>>😉

Pe zidar îl chema nu Victor, prea ar fi bătut la ochi, îl chema Gheorghe. Ce, Gheorghe nu e nume? Noi, ăștia, prea modernii, cu predilecția noastră pentru nume fandosite, suntem victimele vanităților de tot felul. Să vă spun de Gheorghe, care lucra cât era ziua de lungă, fie vara, fie iarnă. Gheorghe avea un necaz căruia nu-i putea spune pe nume dar care-l ținea nopțile treaz, când toți tartorii neliniștilor nerostite veneau grămadă pe el. Drept să vă spun, îi era tare greu. Nu putea să vorbească cu nimeni, să nu spună că și-a pierdut mințile. Cum și-ar mai fi câștigat el o pâine dacă s-ar fi știut asta? Iar preotul din sat era un bețivan care nu mai făcea de ceva vreme diferența dintre ce era real și ce era poveste și mai spunea cui voia să-l asculte ce i se spunea în mare taină la spovedanie. Zidarul nostru însă nu-l judeca, să faci ce zice popa, nu ce face popa, își spunea el. 

Ca să n-o ia rău de tot pe arătură, Gheorghe muncea cu spor de dimineața până seara, când aproape că adormea în picioare dar nici măcar oboseala nu-i dădea răgazul unui somn dulce căci după jumătate de ceas se trezea cu ochii-n tavan, numărând tot ce-ar mai fi fost de numărat, fire de praf sau stelele când dormea pe prisma casei, vara. O vreme și-a încercat norocul bându-și mințile, mințile alea care nu-l lăsau să doarmă dar a fost mai rău așa că a împins licoarea lui Bachus deoparte, amăreala care-l îneca după ce se trezea din beție era și mai greu de îndurat. 

Se spune că de mult, când trebăluia la o femeie în vârstă la casă, tencuind, zidind, ba chiar și zugrăvind, a ridicat ochii din lucrul lui și a observat cum femeia care făcea mâncare își ștergea o lacrimă pe furiș. Desigur, ca orice om preocupat doar de lucrul mâinilor sale și, în general, de propria persoană, n-a avut de gând să întrebe nimic. Apoi și-a spus că nu l-ar costa nimic. Iar femeia, care își pierduse bărbatul pe front, i-a povestit cum nu de mult, și-a pierdut și unicul copil, pe care cu mare eforturi îl ținuse la școală, îl mușcase un câine turbat. Și ce se face ea acum? Că nu poate uita, crede că ar fi putut să omoare câinele turbat, ea îl avusese sub ochi mai devreme dar i-a fost milă de el. Uite, că te omoară sau îți omoară ce ți-e drag tocmai de cine te înduri. Gheorghe n-a știut imediat ce să-i spună, ce-i mai spui unui om care a pierdut totul? N-o să vă mint, n-a știut nici a doua zi ce să-i spună, ba chiar nici a treia zi. Un lucru însă a făcut mereu, când punea cărămidă peste cărămidă: a ascultat femeia și nu a întrerupt-o niciodată, nici măcar pentru a-i povesti despre necazul sufletului său. Însă în a patra zi, i-a trecut prin minte să-i spună femeii să facă ceva pentru alt om necăjit, poate doar să-l asculte și să-i toarne miere în suflet, să răspundă unui rău cu bine. Să lase ceva bun în urmă, să fie îngăduitoare cu cineva care nu era. Iar de atunci, vraja vorbelor lui s-a tot răspândit. La fel și bunătatea. Nu ca prin farmec, nu peste noapte, nu peste tot dar suficient cât să fie un strop de speranță, un pic de recunoștință pentru clipa de acum.

Poate l-ați întâlnit și voi pe Gheorghe, un om care ascultă, care se ascultă din când în când ca să știe să priceapă ce vor alții să spună atunci când nu spun nimic. Un om vrajă. 

                                      

Foto: poveste

Plecare

Miroase a toamnă târzie. Iarna e imediat după colț,  pândind. Ca un iminent dezastru, un cutremur sau poate nu atât de grav, ci doar o pană de curent când ești plecat de acasă la sfârșit de săptămână iar când te întorci, orhideelor le-au căzut frunzele de frig și în frigider miroase a toamnă putredă. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt. 

Un cuplu, altul decât cel menționat aici, traversează tăcut scena. Nu se țin de mână.

-Spune, o îndeamnă cald bărbatul. Gândul însă îi e departe, face calcule, trage concluzii, revine și se retrage în fracțiuni de secundă. Nu e lângă ea, n-a fost niciodată. Iar ea, păcălită de căldura din glasul lui îi povestește cu voce care ba se aprinde, ba se stinge.

-Eram singură, ca de obicei. Fără să doară însă. M-am hotărât brusc să chem niște amice pe la mine, să facem clătite, să bem vin, poate să comandăm o pizza, să jucăm tabinet sau șeptică, să disecăm puțin cea mai bună rețetă de ciocolată de casă, să ne cufundăm în apă cu multă spumă cu aromă de portocale și scorțișoară, să dormim până târziu...Numai că o fată a venit cu un el...nici al ei, nici al meu, poate nici al lui. Toate erau claie peste grămadă în casă, haine curate vraiște pe canapea, altele murdare în și pe coșul de rufe, accesorii de păr și altele aruncate te miri pe unde. Casa mea, templul meu. Iar el, el...un maniac al curățeniei, al lucrurilor și oamenilor ținuți sub control. Mă auzi? 

-Spune, te ascult, nu avem însă cine știe ce timp. 

-N-avem timp niciodată și când stăm să ne privim, a trecut timpul pe care nu l-am avut nicodată să ne ascultăm. Voiam să spun că am intrat repede în baie, să aranjez ce putea fi de aranjat când se dezbrăcau și se făceau comode amicele mele cu prietenul ăsta care ba e, ba nu e...al meu, al ei, al lui, cine știe? Iar când am ieșit din baie, să fi fost șapte sau opt minute, el nu mai era. Iar amica mi-a spus sec, turnându-și vin în pahar, că a plecat. Că așa e el. Și o durere cumplită m-a săgetat în inimă,  întorcându-mă pe dos și pentru o clipă, am avut impresia că sunt divizată în două, una doborâtă de durere deși în picioare, privind în gol și alta la un metru distanță, încovoiată, cerșind înțelegerea, invizibilă, îmbrătișând pe cineva care nu era acolo. Ai pățit vreodată? 

-Cum? Cine era pe jos? Mai spui o dată? 

-Nu mă asculți? Nu mă asculți. Ești departe. Nu mai spun. O singură întrebare, de ce pleacă oamenii fără măcar să asculte, să încerce să înțeleagă?

-E timpul scurt, atât de scurt, nu avem timp pentru toate. Prioritizăm. Nu ești o prioritate. Dacă erai, altfel stăteau lucrurile. De obicei, pleacă cine nu iubește.  Chiar și așa, în prezența iubirii, mai pleacă oamenii. Nu ne ține nimic unii lângă alții, sunt toate iluzii. Uite, cineva, nu știu cine, comenta o fotografie înfățișându-l pe Brâncuși. Spunea că i se vedea bucuria din priviri și magia celui care a creat atâtea minuni. Corect, spui Brâncuși și spui minune, geniu, bucurie. Poate că le avem mulți, muritori din fire, dar nu le scoatem la iveală. O grămadă de calități, de daruri care nu sunt apreciate. Nu sunt cunoscute. Uneori, chiar și cei apropiați, cei care le știu, le întorc împotriva noastră, nu cumva să fim mai...altfel. Dar mult prea des ne grăbim să împodobim câte un om cu tot felul de însușiri pe care nu le are. Și-mi vine în minte imaginea unui umeraș de haine din cea mai ordinară sârmă. Nu-i poți contesta aspectul practic. La o adică. Dar tot gol este. Tot un umeraș din cea mai ordinară sârmă. Poate și individul acesta a cărui plecare te-a divizat, e un umeraș gol pe care l-ai îmbrăcat tu cu calități.

-Deci tot ai auzit ceva. Caut, atunci când vorbesc cu un om, să-i surprind privirea. Ca să știu mai bine la ce să mă aștept. Căci, veritabil truism, ochii nu mint. Iar ochii lui, chiar și când eram împreună, păreau să nu se uite niciodată în ai mei. Niciodată. Și m-am gândit la tata, oho, psihologia asta de Cosmopolitan, care nu mi-a fost alături niciodată, era mereu plecat și cât l-am mai căutat, nu știam nici ce culoare au ochii lui. Dar era tata și îl credeam mereu când zicea că se întoarce peste câteva zile care se făceau săptămâni, luni, dureri cu cicatrici, coaja se usca și cădea și apoi venea și nu se uita în ochii mei și spunea că nici nu i-a fost dor de mine, cum ar putea să-i fie? Totuși era tata și un tată puțin prezent e mai bun ca unul absent total. 

-Nu mai avem timp acum. Povestim data viitoare. E târziu și e toamnă iar tu mai ești cu foștii tăi chiar și când ei nu mai sunt cu tine. 

Cei doi se despart.

Miroase a crizanteme. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt.
                                                           

Foto : un fel de toamnă, cu iarnă în ea. Sursa: n-am idee.

Paznic(în contratimp)

Propria suferință te face tolerant la suferința altora. Însă nu-i obligatoriu. Deseori, pe unii, suferința îi transformă în javre. Nu în câini, în javre infometate. Sufăr eu? Lasă, atunci să sufere și alții, mama lor de nenorociți! Așa-și spun. Sau mai sunt hienele care nu doar se bucură de suferința altora, ci sar cu nedefinită plăcere la gâtul lor. Ce lupi mai suntem noi, oamenii...păi de aia îl avem noi pe Dracula. Din plăcere. Ne face plăcere suferința altora. Se îmbolnăvește unul? Foarte bine, o merită! N-ai văzut ce avea acasă? Pierde unul toți banii într-o afacere? Minunat, Dumnezeu e mare, le-a dat altora, săracii! I se strică unuia casa? Mirific, el avea pe alta iar ea nu mătura curtea aia niciodată și dormea până la amiază în fiecare weekend! S-a sinucis unul? A scăpat lumea de un prost, ce prost e ăla care se sinucide, ce, nu face față vieții? Și tot așa...de parcă am cunoaște totul sau măcar o frântură din viața celor care suferă într-un fel sau altul. Nu știm nimic dar suntem pe rând judecători, călăi. Dumnezei. Că atât ne duce capul. Să judecăm. Cu gânditul e altă treabă, e mai complicat, nu ne caracterizează pe toți.

Sunt paznic. Nu spun că-mi place. Câteodată sunt umilințe care mi se par greu de îndurat. De la câte un șef sau de la un te miri ce ipochimen. Mi-am făcut un obicei să mi-i imaginez pe wc, constipați. Și trece. Nu imediat dar trece. Iar imaginația mea nu-i lasă mult pe tron, trudind, căci gândul îmi zboară  la altele și nici nu e treaba mea rahatul minții lor.

De cele mai multe ori mă simt în elementul meu păzind diverse și ignorând multiple. E un mediu pe care-l pot controla. Oamenii, chiar și cei care au mare succes, pierd controlul propriei minți atunci când nu mai pot controla realitatea sau ce cred ei că e realitate. Au prea mult din orice dar mintea le refuză intimitatea fericirii și a acelui puțin care-ți ia orice grijă, te culci relaxat, trezindu-te odihnit. M. îi spune satori, zice ea, când după tot felul de căutări și neliniști, ți se arată cea mai simplă cale și cea mai sigură, să fii sincer cu tine și prietenul tău cel mai bun, să te asculți fără să te judeci. Fără nici un "dar". Trezirea din întuneric. A spus așa : "Întunecând întunericul, iată porțile luminii!" De la Nichita Stănescu citire. Vreau și eu să respir aerul ăsta dar de cele mai multe ori respir ce mă înconjoară. Mi-e dor de conversații cu sens, de ascultat în liniște, de vorbit despre lucrurile care mă fac să mă trezesc brusc la ora două noaptea. Mereu am fost în contratimp dar cred că asta începe să fie în avantajul meu.                         

                                                                    

Foto : simplitate. Alice

Monolog de toamnă

Tot felul de nebuni pe lumea asta, murmură femeia după ce șterge mesajul de la un bărbat necunoscut  în care îi spunea că o iubește foarte mult și în seara aceea. Care seară, nu știu, își spune ea melancolic, căci e seară de când mă știu. Și de când mă știu? De când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Știu doar cât am fost împreună, zece ani, șase luni și patru zile. De ce ținem socoteala, mă întreb? Fiindcă e ceva ce putem măsura, fericirea, de exemplu, n-o poți pune pe cântar. Ești sau nu ești. Și în momentul în care îți dai seama că ești, deja nu mai ești, fiindcă începi s-o măsori. Cantitativ, calitativ, raportat la alții, la ce au alții sau dau impresia că au, raportat la timp, raportat la nesiguranțele de sine. Uite, dacă eram eu atât de deșteaptă, nu făceam calcule la ora asta, eram pur și simplu fericită, nu mă uitam pe geam, cu gândul că în zece zile o să adopt o pisică la care să mă uit când se linge în cur dar apoi va toarce tainic în fotoliu. N-am ajuns atât de țăcănită. 

În casă se face tot mai întuneric deși e puțin trecut de ora amiezii și femeia se cuibărește în pat, trăgând pe ea o pătură. Temperatura scade încet dar nu se ridică să regleze termostatul. I se pare prea greu. Cu pătura pe ea, dârdâind, privește în jur. Poate ar trebui să spăl ceva haine, își spune. Sau să șterg pânza de păianjen de lângă ușa băii. Când și-a făcut rețea acolo? De când...da, știu, de când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Tot ce făceam cu drag, făceam pentru noi. Pentru el, de ce mă mint? Pentru noi ar fi însemnat să mă includ dar nu-mi păsa de mine. Dacă ajungeam într-o zi, prin absurd, să mă confrunt cu mine, să fac ceva cu drag pentru mine, mă cuprindea vinovăția. Nu pentru mine, nu cu mine. Iar acum, singură, să vorbesc cu mine, mi se pare că aș macula cumva iubirea aia mare. De parcă eu aș fi murdară și nu aș merita. Iar dacă a fost iubire, de ce s-a terminat? Pentru că n-a fost iubire niciodată. Îmi iau pisica și văd eu dacă știu să iubesc. Să mă iubesc. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Se întinde cu gesturi leneșe după telefon după care-l abandonează. Nu prea are baterie și n-are chef să-l bage la încărcat. Să fiu depresivă sau puțin nebună? Și dacă da, care e distincția? Sau asemănările? Mai am ceva chef de muncă, de somn, de mâncare. Mă țin pe picioare, vorbesc coerent, n-am nevoie de tot felul de validări de la indivizi toxici. Dar mă tot gândesc la fata aceea de la lucru. Ce drăguță era cu mine...și apoi, de când eu cu individul, soțul, fost soț, mă rog, n-am mai fost cuplul așa-zis perfect, n-a mai fost nici ea drăguță. Într-o zi m-a întrebat dacă sunt bine, cum mă descurc, nu știa nimeni că nu mai suntem împreună și m-am răstit la ea, ce-o interesează? Însă n-o interesa. Se oglindea în mine. Ce piatră de încercare mai e și căsnicia asta...Mi-a zis ea ulterior, că simțea că e ceva în neregulă dar cine e ea să calce cu bocancii în viața mea? Că e atât de greu să te tolerezi dar e o povară pe care poți și trebuie s-o duci altfel nu vei putea să tolerezi pe nimeni cu atât mai puțin pe omul cu care împărți aerul din casă. O să împart curând aerul cu o pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Își ia iar telefonul și verifică mesajele de la Facebook. A doua oară în câteva ore cineva încearcă să se conecteze din contul ei. De parcă ar fi ceva acolo, murmură plictisită. Doar link-uri cu rețete, proiecte de do it yourself pe care nu le-a încercat niciodată dar poate o va face de acum încolo. Ținute  comode, de toamnă. În care să mă simt bine, confortabil. Dacă aș putea să pun și încredere pe mine, nu doar haine. Cum pun bărbații kilograme fără să le pese dar îi interesează totuși de firele de păr pierdute?

E seară. Seară de când mă știu. Poate n-o să-mi iau totuși pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. Pisica aia are și ea suflet. Trebuie să știu s-o iubesc și eu mai am până acolo. Nu te învață nimeni. Va trebui s-o fac eu.                                                         

                                                              

Toamnă. Alice

O altă zi de lucru(nebună?)

Pe drumul spre lucru, nu ascult niciodată nimic, nu am timp. Sunt mereu la limită. Las copilul la școală, urmează ritualul de despărțire fără de care separarea ar fi grea și fug spre autobuzul care, spre norocul meu, întârzie întotdeauna. Soferițe  la vârsta a treia, cu buze subțiri, prin care nici înjurăturile nu trec, în mașini 4x4, se uită cu ochi injectați de valoarea persoanei lor la micii pietoni, însoțiți sau nu de părinți, care îndrăznesc să treacă regulamentar trecerea de pietoni și le obligă pe ele, doamnele, să frâneze. Mă uit și eu cumva la ele, cu milă. Nu putem deveni buni peste noapte dar putem încerca în fiecare zi câte puțin. Până ne iese.

Ajung la lucru unde nu încetez să mă mir de câte un client. Ba  unde sunt rafturile, lua-v-ar dracu' cu schimbările voastre, ba unde e produsul ăla, tare ieftin mai era, știți ce caut(nu, nu știu și nici nu-mi povestiți, am treabă), caut un detergent pentru pardoseli dar să fie nediluat, știți ce zic(nu și nici nu-mi povestiți), o să desfac fiecare sticlă în parte până-l găsesc pe ăla gros, succes, doamnă, numai să nu uitați că vine și Crăciunul, erați dumneavoastră pe scară, mă scuzați dar nu v-am văzut când am intrat cu căruciorul fix în scară, ce, erați acolo? Și această ultimă replică a clientului care se vrea remarcat cu orice preț(de parcă nu i s-ar citi disperarea în ochi) mă duce cu gândul iar la Alexandra, pe care mulți români, cu darul românului de-a judeca, o găsesc pe Ea vinovată că s-a urcat în mașina criminalului. Noi, toate, suntem vinovate. Că avem părul roșu sau blond, că avem picioare lungi sau nu, fund bombat sau deloc, că avem ochii căprui sau verzi, sprâncene naturale sau tatuate. Că suntem. Că eram pe scară. Nu-l scuz, nu-i spun nimic, de-abia așteaptă o replică, mârlanul. Nu-i arunc nici măcar o privire. S-ar alinta ca șefii pe hârtie când sunt pupați în fund. Se știe de cine. E greu să ai demnitate. Nu imposibil. Putem încerca până ne iese.

Plec spre alte magazine. Autobuzul circulă haotic, dimineața întârzie iar spre prânz vine mai devreme, și la rețeaua de autobuze e lipsă de personal, ca mai peste tot, așa că acceptă pe oricine. Ca mai peste tot(emoticon autoironic aici, dacă ar fi unul). În autobuz e plin de pensionari blazați. Câte unul nu s-a spălat de la revoluție. La ce bun, nici regimul nu s-a schimbat cine știe ce, aceeași Mărie cu altă pălărie. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Dragnea.  Ah, s-a schimbat terminația și Mister Dracnea e totuși în închisoare. Puteau să-l execute, se plâng câțiva seniori certați cu apa(în CRF sunt și juniori certați cu apa și săpunul), să-l dea exemplu! Vin alegerile. E greu să schimbăm ceva dar nu imposibil. Măcar să ieșim la vot. 

Mă gândesc la princess.  Într-o zi, pe la amiază, era s-o ia somnul. N-a mai dormit de mult ziua. O întreb:

-Dormi, princess? Cred că o să dorm și eu atunci! ( sigur n-o fac dar vreau s-o încurajez)

-Crezi?!? Crederile, mama, nu prea sunt adevărate!(pe cine cred eu că păcălesc?)

Ajung în Carrefour. Carrefour, mon amour. E ordine, e bine. E aproape ca acasă. Până câte cineva începe să mi se plângă că ce copil bun are, îl dă la meditații, la chineză, la informatică, la română(eu știu română că am făcut ba Jurnalistică, ba Dreptul, ba Relații Internaționale numai că nu-mi amintesc acum, zice mama, uită mereu ce minte), la pictură, numai știu ce să mă fac cu el, e talentat, îl fac geniu dar ce păcat că e bun la suflet la fel ca mine(zice tot mama), i-am tot zis : Fii rău, ba, nu fi bun, ca mine, că ești luat de prost! (zice mama, vai, mama, vai de copil!). Poate că unii dintre noi vor să facă/să devină copilul lor tot ce n-au fost și nu vor fi ei. Dar nu asta e menirea copilului și nu merită îngreunat de la 6 ani cu sarcini care-l depășesc. Fiecare e responsabil pentru el și asta e o lecție pe care trebuie s-o învețe copiii noștri. Responsabili pentru deciziile și acțiunile noastre, pentru viața pe care o ducem suntem noi. Doar noi. Pentru zile de lucru mai puțin nebune. 

                                         

Foto : eternitate. Alice

Paznic(poveste de toamnă)

Îmi muri Dumnezeu ca și cum ți-ar muri o pisică, un câine. Suferi un pic. Sau poate mai mult. Depinde cât de mult te identifici cu emoția aia din clipa morții. Dacă nu știi, o retrăiești la nesfârșit. Dar dacă te pui în spatele ei și trăiești doar clipa, nu și tristețea aferentă, trece mai repede. Însă nouă, oamenilor, ne place suferința și fugim de fericire fiindcă nu știm ce să facem cu cea din urmă. Așa crede și M., am întrebat-o și mi-a confirmat că e și părerea ei. Nu vorbește prea mult. Mi-a spus că o mai întreabă cineva cine sunt, ce fac, ce citesc, de ce citesc, de ce scriu. Scriu că m-a rugat ea. Citesc pentru că-mi place. Timpurile astea în care oamenii sunt pe barosăneală, pe relaxare, pe sărăcie, pe miștocăreală, toate astea mă obligă. Mă obligă să stau cu stau cu burta pe carte. Să citesc și să uit de barosăneala asta tipică sărăciei din România. Adică românii ăștia ai mei toți trag a sărăcie când merg la all inclusive te miri pe unde și se îndoapă ca ăla care era să moară de foame pe mare și când a fost recuperat, ascundea biscuiți inclusiv sub salteaua patului. Ce face foamea din oameni...iar asta a noastră e o foame care ne înghite, ne acaparează, o foame de tot, inclusiv de ceea ce nu ne lipsește. Dar nu e exclus ca și foamea mea de cărți să se încadreze în aceeași categorie. Fug de oameni și îmi fac culcuș în litere. În fond, e mai comod, mai lipsit de riscuri. Și mi-a mai murit și Dumnezeu, când și când mă străbate câte un fior la gândul lui și parcă mi-aș face cruce, parcă aș zice Doamne-ajută! dar știu că n-are rost. Iar dacă n-a murit și e totuși acolo, noroc bun, măi Gheorghe, uite ți-am dat și nume! Ce e un nume? Ha? Un nume. 

Nu prea vorbesc nici eu. Nu astăzi. Căci astăzi, acum mai bine de douăzeci de ani, mi-a plecat iubirea. Dorul meu. Fără alte cuvinte decât astea, scrise pe o foaie, cu un creion: Plec pentru că nu vreau ca absența ta să devină normalitate când tot ce mi se pare normal e prezența ta. Constantă, consecventă, vie. Vie. 

M-am tot gândit la aceste cuvinte ale ei. Clipă de clipă, zi de zi. Le-am întors pe toate părțile, sperând ca ele să conțină ceva mai mult, o speranță, o regăsire, o împăcare. Sau doar o uitare. Și apoi de la capăt. Ca toamna asta care a venit brusc, înșelătoare. Cu vânt năprasnic, cu prea mult cald, cu prea rece dimineața și noaptea. Iar apoi ea să se întoarcă, în zori de zi, în zori de primăvară. Să intru în casă și să fie cald, să fie aromă de măr, de scortișoară și de cafea neagră, proaspăt măcinată. Să stăm amândoi la masă, să mâncăm fără să vorbim prea mult și apoi NOI. Au trecut douăzeci de ani și ea n-a venit iar eu n-am înțeles de ce prezența mea i se părea normalitate. Încă o întrebare fără răspuns. L-aș întreba pe Gheorghe(dacă ar exista) dar știu că încă o poveste de dragoste fără sfârșit fericit l-ar lăsa fix nepăsător. Încă una pe răboj. Nimic nou sub soare. Bine, Gheorghe. Mie mi-e dor de ea. Cât timp am fost împreună nu i-am spus asta decât o dată și a zis că i se pare cea mai frumoasă declarație de dragoste. Iar eu, ca prostul, nu i-am mai spus-o niciodată. Uite, dacă citești acum, prin absurd, și ești o țăcănită singură, fără nici măcar o pisică, ascultă-mă bine: mi-e dor de tine. Dorul meu, să mă fi răbdat încă ceva timp, indiferent de coordonatele acestui timp, am fi fost amândoi Dor împreună.                           

                                           

Foto : Lumea Poeziilor