Pisici, jăvruțe și alte grozăvii(continuarea poveștii Anei)

Cocalarul în tricou  mult prea strâmt nu l-a întrebat pe google nimic, se uita siderat la costumul lui Iohannis dar acesta îl ignora măreț. Când Ana credea că nimeni nu le mai poate pipera drumul, voci de femei se aud tot mai clar. Ușa compartimentului se deschide și însăși zâna surprizelor intră pe ușa. Nu, am glumit, cum să circule Andreea Marin cu trenul, intră în scenă blonda de la mall și ceea ce pare a fi prietena ei. Din dialogul lor rezultă că sunt amice bune. 

-Servus și bună seara, spun ele într-un glas, așezându-se cuminți una în fața alteia, fără a aștepta însă vreun răspuns. Blonda își pocnește degetele și se clatină în ritmul muzicii din căștile pe care nu le dă jos. 

-Hai, pisică, zâmbește ea delicat amicei, e timpul nostru, departe de copii, nu-ți mai verifica telefonul. Și nu te mai rânji cu ăla brunet, e prea înalt pentru tine! 

-Mie să-mi vorbești cu subiect și cu predicat, jăvruță, nu așa, nu știu despre cine vorbești! Să nu mai zic, că mă aud toți oamenii ăștia care par la locul lor, imediat le cer biletele, am impresia că cineva stă pe locul meu, cre'că asta care seamănă cu președintele, să nu mai zic, zic, că te uiți la el precum curca-n lemne! 

-Hai, hai, nu mai exagera, că te aude ăștia și te crede! Pe chioamba de cumnata-ta ai luat-o?

-Am anunțat-o, se urcă în următoarea gară, dragă. 

Își scot țigările electronice tacticos, pufăind în liniște o perioadă. Apoi, sus-numita pisică, scoate telefonul și caută ceva în el.

-No, tu, răbufnește ea, au pus ăștia poze cu cuplurile de homosexuali care au copii și cât se bucură de minunea asta! Țara arde și baba se piaptănă!

Prietena ei, jăvruța(se vede treaba că prietenia e strânsă în regnul animal) clatină cu tristețe din cap.

-Auzi tu, ți-am mai spus eu: homosexualii nu sunt oameni. Știi ce spunea Dana Rudeanu, sugându-și ba o măsea, ba alta? Spunea așa: Să fii femeie este cel mai bun lucru care-i se poate întâmpla unui om. La propriu. Super deșteaptă tipa, trebuie să recunosc. Deci femeile sunt oameni. Homosexualii nu sunt. Nu știu ce sunt și mai fac și copii! Doamne ferește, unde i-o ține?

-Ești tot mai proastă, femeie. Îi ține alte femei, nu ei. Mame surogat, așa se numesc. 

-Aha, să nu se facă ei ca canapeaua, susură blonda. 

Ana aproape adoarme dar dialogul femeilor o ține cu ochii larg deschiși. Nici nu clipește. E prea aproape de blondă și mirosul de mâncare care se degajă din hainele acesteia îi întoarce stomacul pe dos. 

-Ce emoționant, femeie! Mie îmi dau lacrimile! Oare ce mai zic ăștia aici, să văd, ia, alăptează și tati? Numai prostii ne arată! Io nu am nimic cu nimeni dar prea se exagerează! 

-Știi ceva, pisică? Ne mai mirăm de ce ne sufocă virușii și calamitățile! Păcatul a ajuns la culme! Nu ne mai rabdă Dumnezeu pe fața pământului! N-ai văzut că a căzut ăla cu racheta care a vrut să demonstreze că pământul e plat? Păi e plat și s-a lovit de margine, dacă era rotund, mergea la infinit în cerc. Minți bolnave, homosexualii și săracii ăștia de chinezi! Ce faci, pisică? Cu cine vorbești acolo?

-Cu cumnata-mea, suntem live pe Facebook. Îți transmite că se cacă pe ea de râs, de proastă ce ești. Că ea venea cu noi numai pentru comentarii, auzi la ea! Dar nu se poate abține, zice că ești idioată rău și nu mai vine cu noi, se face de rușine. 

-Spune-i că o f.ut în gură de chioambă dacă o mai văd. Dacă copilul ei e din ăsta pe invers, ce-i face? Îl mai ține în casă?

Din telefon se aude răspunsul afirmativ al cumnatei. 

-Eu pe-al meu nu-l mai țin și îl și omor definitiv înainte să-l dau afară. Copiii noștri trebuie să învețe că reperul de căpătâi în viață este familia formată din mamă, tată și copii. Ăia cu alte orientări sunt din alt film. 

Iohannis strănută și toți se uită uimiți la el.

-Păi ce faci, domne, îl ia blonda la rost, ne dai coronavirus?  

                                      

Foto: un tren. Huawei P20 Lite

Paznic la nebuni

Sunt surprinsă câtă lume a citit paragraful "Suntem cu toții săriți de pe fix, cred, numai că în feluri diferite"(Pacienta tăcută, Alex Michaelides)și domnul de la pază care îmi împărtășește un pic din viața lui zice că nu-l miră treaba asta, mai greu este întotdeauna cu recunoașterea anumitor aspecte ale personalității noastre. Ne minunăm cum pe un ditamai anunțul au pus virgulă după conjuncția "că" deși nu avea rost(dacă scriu greșit unii cu cine știe ce studii făcute la bătrânețe, trebuie s-o facem toți?) și apoi au pus virgulă să despartă subiectul de predicat. Asta deja e foarte trist. Limba noastră care ar trebui să fie o comoară. Aia n-avem, aia nu facem, noroc cu analfabetismul și răcelile luate de la alții. Răcelile. Analfabetismul îl avem, e în gene, de când învățam pe de rost la școală că i-am bătut pe turci dar tot noi le plăteam tribut. Dar să nu divaghez, revin la povestea paznicului, poate vă era dor de el. 

Fiindcă Miss Baba e bolnavă iar(eu sper să nu fie într-o ureche), lucrez din nou cu Viorica aka Amanda. I-a intrat în cap, fără umbră de îndoială, că e o damă bine. Și e. Comparativ. Comparativ cu altele de vârsta ei. Însă, după mine, e o diferență între a fi o damă bună, cum zice ea despre ea și a fi o doamnă. N-are nici tact, nici grație, nici modestie. Ţâțele nu te fac doamnă, după cum să ți-o tot bagi, indiferent sub ce nume, spune-i franzelă, pix sau picioare, nu te face bărbat. Și nici pe femeile care și-o bagă, indiferent sub ce nume, nu le face doamne. Hopa, am mai zis câte ceva despre asta, să nu am și eu un pic de uitare? Păi decât să-ți tremure mâinile, mai bine să uiți! Unde le-ai pus? 😆

Se îmbracă și Amanda în haine obișnuite când patrulăm prin mall. O depășește pe secretară la admirat propria imagine în oglinzi și geamuri dar nu-i spun nimic. Nici n-aș avea ce. Atâtea fete devenite femei au fost crescute doar cu povața să fie frumoase încât asta fac și asta le dă valoare. Apoi, când o relație sau mau multe merg rău, se caută în oglindă: oare nu mai sunt frumoasă? oare el are pe alta sau chiar a plecat cu alta fiindcă e mai frumoasă? Dar mie mi s-a zis mereu că sunt cea mai frumoasă... Apoi se înfrumusețează excesiv sau se dezbracă prea mult, nelăsând loc imaginației, își expun aspectul ca pe o marfă cu termen scurt de valabilitate. Când sunt altele care contează. Când diferența dintre ceea ce spun și ceea ce fac este mult prea evidentă și prinții călare pe cai albi se lasă așteptați tocmai din cauza acestui fapt, mai recurg la câte un artificiu. Tristă lumea asta. Nimic nu-i suficient și nici noi nu ne suntem îndeajuns dar vrem să ne găsim sufletul pereche sau, mai rău, vrem să ne găsească el pe noi. Ce să mă mai mir? Suntem în România, unde dă lecții de stil una care stă picior peste picior. Atât am vrut să spun. Paznic la nebuni.

Amanda umbla în timpul liber cu cele două grații, Blonda și Ecoida, cărora le fuma țigările. Nu le mai fumează. Nici pe ele, nici țigările. Mi-a spus că a fumat ultima ei relație în tot acest timp cât s-a îndopat cu nicotină. Nu știu de unde a scos-o, uite că mai auzi și de la câte o damă tristă un adevăr din ăsta care te pune pe gânduri. Mi-am adus aminte de bancul cu polițiștii care au fost întrebați rezultatul unei înmulțiri simple, 3X3, să zicem. Primul a răspuns prompt, 12, a trecut examenul. Pentru promptitudine. Al doilea s-a gândit minute bune, a cerut un pix, o foaie și a tot calculat. 16, spune el mândru. Nu, dar trece și el examenul, pentru munca depusă. Un al treilea polițist răspunde simplu 9, trece examenul. Comandantul, nemulțumit. Întrebat de ce este nemulțumit, răspunde: A știut el, a știut...întrebarea este de unde??? De unde o fi știut Amanda de ce a fumat?

                                

Despre una, despre alta

Un fel de zbor cu parapanta
Când eu am rău de înălțime

Asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni(...)

Mă sperie când văd tot ce se-ntâmplă(...)

Cântau Grasu XXL și Maximilian, prin 2013. Și iar se-ntâmplă, în România anului 2020, o femeie este omorâtă de fostul soț împotriva căruia exista un ordin de restricție. Au rămas niște copii singuri. La fel cum am rămas copiii Nicoletei, și ea ucisă de fostul soț. Iar românașii, nu toți, dar mulți, ce fac? Își dau cu părerea: că o merita, că bine i-a făcut...știți? Sunt răi și proști fiindcă atâta pot. Am mai spus eu cândva și-mi mențin părerea, ce ai, ce ești, aia împarți. Daniela Crudu a  fost bătută, am citit zilele trecute. Și iar au fost cei mai mulți care s-au bucurat. Care au fost de partea răului. Că Daniela e o curvă. Că o merita. De parcă Daniela își făcea banii din troaca lor. Nu. Invidie au, de invidie sunt capabili. Cât să fii de labil psihic ca să te bucuri de răul altuia? Câtă invidie, câtă ranchiună să ai în suflet? Cât de obtuz să fii? Cu cât dezgust, scârbă și ură au fost crescuți acești oameni ca să-i judece pe alții? Și oamenii aceștia au copii. Cărora le împart aceleași "valori". Am parte și eu de comportamentul acesta din partea unora. Evident, nedoriți și neiubiți de mici, tratează până și cutiile Johnsonului cu dezgustul  și neiubirea în care au fost ei crescuți. Asta au, asta împart. 

Am citit nu de mult Orașul fetelor, de Elizabeth Gilbert, o poveste emoționantă, legată cumva de cel de-al doilea război mondial. Dar pentru mine e mai ales o poveste despre ipocrizie, sex și încercări de descoperire a sinelui. Și mai ales, despre acceptarea acestui sine. Fără perfidie. Căci să fii om bun, nu înseamnă neapărat să respecți toate regulile celorlalți. Ci să nu faci rău. Dacă poți să faci bine, să-l faci iar dacă nu poți să faci binele, măcar să nu faci rău. Plus că toți greșim. Tocmai fiindcă toți greșim, ar trebui să fim indulgenți la greșelile celorlalți. Să iertăm. Căci : În viață trebuie să înveți să iei lucrurile mai puțin serios. O piesă primește recenzii bune, după care se închide. O căsnicie arată solid, dar se termină cu un divorț. O vreme nu e război, pe urmă vine alt război. Dacă te agiți prea tare pentru toate, ajungi un om prost și nefericit, și cu ce te alegi? 

Elizabeth Gilbert, autoarea romanului Mănâncă, roagă-te, iubește și o femeie foarte influentă în lume(în primele o sută) mai spune așa:

În tinerețe(...) se întâmplă să cădem pradă impresiei greșite că timpul vindecă toate rănile și că, în cele din urmă, totul se așază într-o formă sau alta. Dar pe măsură ce îmbătrânim aflăm adevărul acesta trist: unele lucruri nu se pot repara. Unele greșeli nu se pot îndrepta-nici prin trecerea timpului, nici prin cele mai înflăcărate dorințe ale noastre. (...) aceasta este cea mai dură experiență dintre toate. După o vârstă, cu toții umblăm prin lume în trupuri făcute din secrete și rușine și durere și răni vechi și nevindecate. (Asta mă duce cu gândul la penultima carte citită, Pacienta tăcută a lui Alex Michaelides, dar despre ea voi vorbi cu altă ocazie).

Cheia romanului mi se pare a fi aici: 

                                                        

Print screen pentru cei foarte curioși. 

Continuă Maximiliam: 

Acum tot felul de gânduri mă-ndeamnă să-mi dau cu presupusul

Ele nu știu deja că știu că dragostea-i răspunsul...

Am șters vreo 30 de "prieteni" de la "prieteni". Mă aștept să mă șteargă și cei care consideră că femeile mai sus menționate merită ce-au pățit. 

Ne lovim de probleme în loc să ne lovim de stele

Ne punem piedică în vremurile astea grele

Când ura sau prostia, ignoranța sau mândria spintecă tot...

Creion

Femeia la 1000 °C

Sau ultima carte citită, autor Hallgrímur Helgason, Editura Art, colecția Musai, 500 și ceva de pagini, mie mi s-au părut mai puține, așa(mi) se întâmplă când îmi place ceva. 

Poate că această carte ar fi putut să se numească simplu "Câte poate îndura o femeie" dar titlul n-ar mai fi fost atât de tentant și cu ocazia asta, sper ca măcar recenzia s-o citească mai multă lume. Nu se așteaptă nimeni la o recenzie tip, nu? Tip 1, tip 2...Sau ceva clasic? Poate încerc cândva.  

Femeia la 1000 °C este povestea vieții reale a nepoatei primului președinte al Islandei...mai sunteți pe aici? Povestea Herrei Björnsson, adică. Totul pe fundalul celui de-al doilea război mondial. Un căcat, ca toate războaiele care izbucnesc din cauza bărbaților și cel mai mult suferă, ca de obicei, tot femeile. Herra, 80 de ani, cu o grenadă la îndemână, care reprezintă liana ei în caz de ceva neprevăzut, viața însăși uneori, își face programare la crematoriu. Să fie incinerată. Așadar cele 1000 de grade din titlu asta sunt și nu ceva extrem de erotic(există așa ceva în erotism sau este și gata?) cum am putea fi tentați să credem.

Zice Herra : E nevoie de o viață întreagă pentru a înțelege viața. Acum și aici suntem mereu cam proști, însă atunci și acolo suntem un pic mai înțelepți. Pe timp de război, toată lumea se simte bine pentru că nimeni nu are de ales. Pe timp de pace, pe oameni îi apucă nefericirea pentru că trebuie să aleagă și să refuze. Toate războaiele se nasc, așadar, din tânjirea infinită a omului după fericire. De nimic nu se tem oamenii mai mult decât de pace pe pământ. Și zic eu, după evenimentele ultimei săptămâni, că oamenii nefericiți acasă, plictisiți și cu o viață la limita supraviețuirii, disperați de prea puținul care-i înconjoară, aleg să împartă ce au: proști sunt, prostie împart, răi sunt, răutate împart, caracter ioc, lipsa de caracter acuză. 

Părerea Herrei despre viață, suflet, timp, dragoste și alți demoni, după ce războiul în care n-a vrut să între(cine-ar vrea?) dă cu ea de pământ, își pierde părinții, este violată, iubește cu intensitate două zile cât să-i ajungă toată viața, își regăsește tatăl, nu și mama, fumează în draci până cancerul o doboară și i se mai dau puține zile de trăit dar ea continuă să trăiască...o mie de vieți:

Uneori ținem minte mai degrabă lucrurile pe care nu le înțelegem.
Dacă n-ai nicio șansă, atunci mergi pe pipăite. Așa lucrează sufletul: încearcă să atenueze fiecare șoc repetându-l la nesfârșit până când îl golește de durere. 
Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști. 
Natura e oarbă la istoria omului( și istoria e oarbă la natura omului, zic eu).
Cele mai nocive specimene din orice societate sunt întotdeauna așa-numiții intelectuali inculți: semidocții și predicatorii la locul de muncă cu o educație contrafăcută și ambiții artistice neîmplinite sau obezii megalomani care-și umflă egoul mâncând rahat(și chiar victimizându-se, aș adăuga).
Dragostea e declanșată de două lucruri: suprafața și substanța.
Cam așa s-ar rezuma existența noastră: nu facem decât să ne cioplim visele cu toporul. Eliberarea de tot ceea ce ți-ai dorit cândva și de tot ceea ce ai avut. 

Ce mai e războiul pentru copilul Herra : pe cadavrul unei femei de pe marginea unui drum am găsit o bucățică de unt, pe care am păstrat-o sub haine; mi-a ajuns o săptămână întreagă. 
Fiecare pentru el și Dumnezeu împotriva tuturor. Războiul îi unea pe oameni pentru a-i dezbina apoi mai bine.
(Oamenii)înțeleseseră că umanitatea își scrie istoria scoțând-o din cărți și aruncând-o în foc, într-un loc în care începutul și sfârșitul coexistă, locuit doar de diavol și de Dumnezeu. Și omul îi îngrozise pe amândoi. 

Războiul se termină, însă pentru Herra el continuă sub alte forme, cum continuă pentru toate femeile care pierd copii, pierd iubiți sau nu-i găsesc niciodată, găsește liniștea, ba chiar și dragostea în persoana unui narcoman care aproape o omoară dar ea se dovedește mai puternică și o ia iar de la capăt, pentru a nu știu câta oară. 

Spune aproape de final : Și nu aveam nicio ușă la care să bat, fiindcă nu mai existau uși. Când a trebuit să lupți ca să supraviețuiești în fiecare zi a vieții tale atâția ani și victoria se întrevede în sfârșit, brusc te copleșește indiferența. 

                                                  

Ba o carte, ba un om

Adică ce-am mai citit, ce n-am citit. Cărțile, oamenii.

Știu că mă repet dar îmi permit, nu mai citește(aproape)nimeni, așa că nu(prea) o să se observe. Cu bucurie am aflat că în Metro există cineva care citește, când toți sunt prinși în cotidian, ocupați cu supraviețuirea, stăpâniți de serviciile insipide, preocupați de-a găși un sens până nu este prea târziu. Îmi mențin părerea că uneori trăim în câteva clipe cât trăiesc alții în decenii, tot sub semnul impermanenței. Fie bun, fie rău, trece. Contează să fie cineva cu care să ne apărăm contra averselor vieții. Și mai bine este să avem această putere în noi dar evident că unitatea înseamnă putere. Plus că am descoperit oameni care l-au descoperit pe Dumnezeu. Aș scrie "l" cu majuscule dar știu că Dumnezeu, dacă ar exista(și aici toți creștinii își scuipă în sân), ar fi preocupat prea puțin de acest aspect, mândria nu e o prioritate. Și uite așa îmi amintesc de Ivan Turbincă: 

Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Cine eu?

— Eu, Ivan.

— Și ce vrei?

— Tabacioc este?

— Nu-i.

— Votchi este?

— Nu-i.

— Femei sunt?

— Ba.

— Lăutari sunt?

— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăiești de cap?!

— Dar unde se găsesc de aceste?

— La iad, Ivane, nu aici.

— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!... zise Ivan. Și, nemailungind vorba, îndată și pornește la iad. Și el știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci, odată începe a bate în poartă, strigând:

— Ei! Tabacioc este?

— Este, răspunde cineva dinlăuntru.

— Votchi este?

— Este.

— Femei sunt?

— Dar cum să nu fie?!

— Lăutari sunt?

— Ho, ho! Câți poftești.

— A! harașo, harașo! Aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.

Dracul de la poartă, gândind că e vreun mușteriu vechi de-al lor, deschide; și atunci, numai iaca ce se trezesc pe neașteptate cu Ivan Turbincă! 

Mare pezevenghi Ion Creangă, prietenul lui Mihai Eminescu,  știm cu toții despre cine este vorba.

Revin:

Am citit cu nerăbdare și nu m-am păcălit, Acolo unde cântă racii de  Delia Owens, am înțeles că va fi ecranizată dar e atât de frumoasă încât oricine s-ar îmbogăți  citind-o, măcar cu ceva cunoștințe. I-auzi citat din carte : Chiar și în natură, să fii părinte e mai pe muchie de cuțit decât te-ai putea gândi. 

O altă carte extraordinară din această perioadă a fost Istoria albinelor de Maja Lunde. Nu știu dacă e cineva care n-a auzit de legătura profundă și insolubilă dintre oameni și albine și ce-ar însemna o apocalipsă a albinelor. Îți dă fiori, îți dă de gândit.  Poate renunță cineva la  20 de minute în două zile la cronofagul și energofagul Facebook  și citește cartea asta. 

Undeva, între aceste două cărți și o răceală enervantă, am citit Homo Deus-Scurtă istorie a viitorului, profesoara de istorie din mine nu poate uita: 

Studiul istoriei nu ne spune ce să alegem dar măcar ne oferă mai  multe opțiuni.

 Mi l-aș fi dorit profesor pe Yuval Noah Harari. Sper să-l întâlnesc. Ce spune domnul profesor:

În loc să ne temem de asteroizi, ar trebui să ne temem de noi înșine. 

E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței. 

În ciuda lăudatei lor inteligențe emoționale, ființele umane sunt deseori copleșite de propriile emoții și reacționează contraproductiv.  

Așa e? 

Și asta: În scurt timp, cărțile vă vor citi în timp ce le citiți. 

Legat de cărți. Însă Facebook-ul și instrumentele sale fidele, WhatsApp și Instagram, cărora le spunem aproape tot, ne vor cunoaște și părțile și oamenii pe care-i căutăm cu înfrigurare dar nu vrem să știe nimeni. Așa-i că suntem maeștri ai disonanței cognitive?  Și maeștri ai FMS? (fear of missing something). Așa că data viitoare, think again when it comes to revealing all of you. Astea le-am spus eu. Aud că umblă vorbe despre mine. Eu n-am văzut nimic dar vârsta de 40 care se apropie rapid mă împrietenește curând cu o pereche de ochelari. O să am o perspectivă mai bună. Iar gura lumii...a fost vreodată cineva fericit când a ascultat de ea? 

Ce mai spune autorul lui Homo Deus : Pe vremuri, să ai putere însemna să ai acces la date. Astăzi , să ai putere înseamnă să știi ce să ignori. Exact ce spuneam. Zicea un om iubit: Ce-a fost de spus, s-a spus deja. 

Pe repede înainte am citit Femeia ascunsă de E.G. Scott, Anotimpul fructelor de mango de Amulya Malladi din care am rămas cu asta: Relațiile leagă oamenii până la punctul în care acasă devine un sentiment, nu o structură de cărămidă. Să nu uit de Grasă și proastă a Rodicăi Ojog Brașoveanu. Nu, nu e nicio aluzie. E o colecție de nuvele. 

Între ele(recunosc acum: citesc mai multe cărți în același timp, fiindcă îmi plac toate și mi se pare că nu o să am timp de toate și fiindcă trag de unele, ca să le termin mai târziu) am citit Inteligența erotică de Esther Perel. Zicea cineva că when it comes to sex, everything is so simple. Wait a minute. Another 2 or 4 years, a kid or two, a third one. Căci :

Erau suficient de deschiși unul cu celălalt dar departe de a fi intimi.

                                                              

Dilema esențială a intimității constă în a iubi pe altcineva fără a te lăsa absorbit. Pentru ca amândoi să fim unul, trebuie să existe două persoane.  

                                         

Oameni n-am citit. 

Blonda de la mall

Sunt blondă dar asta nu înseamnă că mi-ar lipsi inteligența. Dimpotrivă. Am prea multă dar pentru păcatele mele, ca să-l citez pe unul citit în liceu și răposat când aveam eu câțiva anișori, sunt  vânzătoare în mall. La Allestrellas, nu în altă parte, aici sunt hainele care-mi plac. Cu hainele negre m-au convins, eu port des negru, să mă subțieze. Nu că aș avea nevoie, consider că o sută de kilograme de sensibilitate fac mai mult decât 60, 50 de kile proptite delicat. Omul-om și porcul-porc. Eu sunt om. Unul sensibil. Și ca să par puțin misterioasă, ce-ar fi femeia fără mister, mă îmbrac în negru. Numai de aia. Și ca să mă subțieze, să nu fiu ipocrită și să mă contrazic cum fac unii. Deși de ce să nu mă contrazic? Mai vreau eu câteodată să merg contra algoritmului care sunt, conform științei și datelor. Bunică-mea ar zice că mă piș contra vântului dar eu sunt o doamnă și n-aș putea să zic asta. 

Dimineața, înainte de serviciu, dau fuga să mănânc. Nu mă schimb de haine și am impresia vagă că miros a ulei prăjit după cum strâmbă din nas slăbănoaga de la case. Mă prefac că nu-i observ reacțiile și cu prietenul meu, Gicu de la pază, râdem discret când trece pe lângă noi. Toată, o doamnă și un parfum. Mi-a spus să îmi iau blugi cu talie înaltă, să nu mi se mai vadă jumătate de fund când mă aplec să aranjez încălțămintea. Parcă eu n-aș fi aflat că pe bărbați îi ațâță orice petec de piele. Mai ales de la fund. I-am spus și ei. A zis că nu-i ațâță fundul instalatorului sau al mecanicului. Invidioasă, nu? 

Am doi copii, mânca-i-ar mama, ei sunt viața mea și pentru ei mă zbat, să aibă cine să-mi dea o cană de apă la bătrânețe! Scorpia de la case i-a spus managerului că nu pentru asta se fac copiii, ci asumat, din dragoste, că adevărata dragoste începe apoi, dacă e dragoste. Ce știe ea? Nici nu știu dacă are copii. Ce ușor le vine să vorbească când nu sunt în temă. 

Visul meu când eram adolescentă era să fiu în visul tuturor. Visez încă. Un vis în vis. V-am spus că sunt deșteaptă. Îmi răsfăț copiii și sper să o facă și ei când sunt bătrână. Iar dacă n-o vor face, am eu ac de cojocul lor, eu i-am făcut, eu îi omor. Asta era vorba lui maică-mea. Sora-mea și-a strâns cojocul, și-a desfăcut...aripile și-a plecat în Dubai. Cu avionul. Câteodată îmi trimite câte un gablonț aurit pentru fată. Mi-e și rușine, putea să trimită aur. Aurul e valoarea, dacă n-ai cinci inele pe degete și trei gâtăuri împleticite cu o cruce mare a lui Isus, ești nul. Nu ca făina aia trei nule, ci nul din punct de vedere financiar. Banii sunt valoarea. Așa că eu îmi dau copiii la toate activitățile, fotbal, înot, balet, engleză, germană și pictură. A naibii să fiu eu dacă nu mă descurc. Mamă singură dar tot mă descurc. Copiii sunt cam plinuți dar îi țin pe iaurt fără grăsime. Dropiei de la case i-am spus că sunt plină de aur. A strâmbat din nas. Iar. Că mai bine le dau ceva sănătos de mâncare, zilnic, nu să-i țin pe cartofi prăjiți și când le crește burta, pe iaurt. Că aia nu e viață pentru un copil. Invidioasă, nu? I-am spus că aurul îl ia soră-mea la reducere cu 40% și trimite fetiței. Mi-a zis că aurul nu se devalorizează, ca o haină. Am strâmbat și eu din nas, n-am mai știut ce să-i zic. De atunci o cam evit. Și așa nu-mi plăcea mie. E adevărat că nu ne plac oamenii care ne spun adevărul? Și nici când ne mint? V-am spus eu că sunt deșteaptă?

Toate le știu. 

                                                                      

Foto: Profunzime, Huawei P20 Lite.
Ce-a vrut să spună autorul?