miercuri, 29 ianuarie 2020
joi, 23 ianuarie 2020
Femeia la 1000 °C
Sau ultima carte citită, autor Hallgrímur
Helgason, Editura Art, colecția Musai, 500 și ceva de pagini, mie mi
s-au părut mai puține, așa(mi) se întâmplă când îmi place ceva.
Poate
că această carte ar fi putut să se numească simplu "Câte poate îndura o
femeie" dar titlul n-ar mai fi fost atât de tentant și cu ocazia asta,
sper ca măcar recenzia s-o citească mai multă lume. Nu se așteaptă
nimeni la o recenzie tip, nu? Tip 1, tip 2...Sau ceva clasic? Poate
încerc cândva.
Femeia la 1000 °C este povestea vieții reale a nepoatei primului președinte al Islandei...mai sunteți pe aici? Povestea Herrei Björnsson,
adică. Totul pe fundalul celui de-al doilea război mondial. Un căcat,
ca toate războaiele care izbucnesc din cauza bărbaților și cel mai mult
suferă, ca de obicei, tot femeile. Herra, 80 de ani, cu o grenadă la
îndemână, care reprezintă liana ei în caz de ceva neprevăzut, viața însăși uneori, își face programare la crematoriu. Să fie incinerată.
Așadar cele 1000 de grade din titlu asta sunt și nu ceva extrem de erotic(există așa ceva în erotism sau este
și gata?) cum am putea fi tentați să credem.
Zice
Herra : E nevoie de o viață întreagă pentru a înțelege viața. Acum și
aici suntem mereu cam proști, însă atunci și acolo suntem un pic mai
înțelepți. Pe timp de război, toată lumea se simte bine pentru că nimeni
nu are de ales. Pe timp de pace, pe oameni îi apucă nefericirea pentru
că trebuie să aleagă și să refuze. Toate războaiele se nasc, așadar, din
tânjirea infinită a omului după fericire. De nimic nu se tem oamenii
mai mult decât de pace pe pământ. Și zic eu, după evenimentele ultimei
săptămâni, că oamenii nefericiți acasă, plictisiți și cu o viață la
limita supraviețuirii, disperați de prea puținul care-i înconjoară, aleg
să împartă ce au: proști sunt, prostie împart, răi sunt, răutate
împart, caracter ioc, lipsa de caracter acuză.
Părerea Herrei despre viață, suflet, timp, dragoste și alți demoni, după ce războiul în care n-a vrut să între(cine-ar vrea?) dă cu ea de pământ, își pierde părinții, este violată, iubește cu intensitate două zile cât să-i ajungă toată viața, își regăsește tatăl, nu și mama, fumează în draci până cancerul o doboară și i se mai dau puține zile de trăit dar ea continuă să trăiască...o mie de vieți:
Uneori ținem minte mai degrabă lucrurile pe care nu le înțelegem.
Dacă n-ai nicio șansă, atunci mergi pe pipăite. Așa lucrează sufletul: încearcă să atenueze fiecare șoc repetându-l la nesfârșit până când îl golește de durere.
Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști.
Natura e oarbă la istoria omului( și istoria e oarbă la natura omului, zic eu).
Cele mai nocive specimene din orice societate sunt întotdeauna așa-numiții intelectuali inculți: semidocții și predicatorii la locul de muncă cu o educație contrafăcută și ambiții artistice neîmplinite sau obezii megalomani care-și umflă egoul mâncând rahat(și chiar victimizându-se, aș adăuga).
Dragostea e declanșată de două lucruri: suprafața și substanța.
Cam așa s-ar rezuma existența noastră: nu facem decât să ne cioplim visele cu toporul. Eliberarea de tot ceea ce ți-ai dorit cândva și de tot ceea ce ai avut.
Ce mai e războiul pentru copilul Herra : pe cadavrul unei femei de pe marginea unui drum am găsit o bucățică de unt, pe care am păstrat-o sub haine; mi-a ajuns o săptămână întreagă.
Fiecare pentru el și Dumnezeu împotriva tuturor. Războiul îi unea pe oameni pentru a-i dezbina apoi mai bine.
(Oamenii)înțeleseseră că umanitatea își scrie istoria scoțând-o din cărți și aruncând-o în foc, într-un loc în care începutul și sfârșitul coexistă, locuit doar de diavol și de Dumnezeu. Și omul îi îngrozise pe amândoi.
Războiul se termină, însă pentru Herra el continuă sub alte forme, cum continuă pentru toate femeile care pierd copii, pierd iubiți sau nu-i găsesc niciodată, găsește liniștea, ba chiar și dragostea în persoana unui narcoman care aproape o omoară dar ea se dovedește mai puternică și o ia iar de la capăt, pentru a nu știu câta oară.
Părerea Herrei despre viață, suflet, timp, dragoste și alți demoni, după ce războiul în care n-a vrut să între(cine-ar vrea?) dă cu ea de pământ, își pierde părinții, este violată, iubește cu intensitate două zile cât să-i ajungă toată viața, își regăsește tatăl, nu și mama, fumează în draci până cancerul o doboară și i se mai dau puține zile de trăit dar ea continuă să trăiască...o mie de vieți:
Uneori ținem minte mai degrabă lucrurile pe care nu le înțelegem.
Dacă n-ai nicio șansă, atunci mergi pe pipăite. Așa lucrează sufletul: încearcă să atenueze fiecare șoc repetându-l la nesfârșit până când îl golește de durere.
Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști.
Natura e oarbă la istoria omului( și istoria e oarbă la natura omului, zic eu).
Cele mai nocive specimene din orice societate sunt întotdeauna așa-numiții intelectuali inculți: semidocții și predicatorii la locul de muncă cu o educație contrafăcută și ambiții artistice neîmplinite sau obezii megalomani care-și umflă egoul mâncând rahat(și chiar victimizându-se, aș adăuga).
Dragostea e declanșată de două lucruri: suprafața și substanța.
Cam așa s-ar rezuma existența noastră: nu facem decât să ne cioplim visele cu toporul. Eliberarea de tot ceea ce ți-ai dorit cândva și de tot ceea ce ai avut.
Ce mai e războiul pentru copilul Herra : pe cadavrul unei femei de pe marginea unui drum am găsit o bucățică de unt, pe care am păstrat-o sub haine; mi-a ajuns o săptămână întreagă.
Fiecare pentru el și Dumnezeu împotriva tuturor. Războiul îi unea pe oameni pentru a-i dezbina apoi mai bine.
(Oamenii)înțeleseseră că umanitatea își scrie istoria scoțând-o din cărți și aruncând-o în foc, într-un loc în care începutul și sfârșitul coexistă, locuit doar de diavol și de Dumnezeu. Și omul îi îngrozise pe amândoi.
Războiul se termină, însă pentru Herra el continuă sub alte forme, cum continuă pentru toate femeile care pierd copii, pierd iubiți sau nu-i găsesc niciodată, găsește liniștea, ba chiar și dragostea în persoana unui narcoman care aproape o omoară dar ea se dovedește mai puternică și o ia iar de la capăt, pentru a nu știu câta oară.
Spune
aproape de final : Și nu aveam nicio ușă la care să bat, fiindcă nu mai
existau uși. Când a trebuit să lupți ca să supraviețuiești în fiecare
zi a vieții tale atâția ani și victoria se întrevede în sfârșit, brusc
te copleșește indiferența.
vineri, 17 ianuarie 2020
Ba o carte, ba un om
Adică ce-am mai citit, ce n-am citit. Cărțile, oamenii.
Știu
că mă repet dar îmi permit, nu mai citește(aproape)nimeni, așa că
nu(prea) o să se observe. Cu bucurie am aflat că în Metro există cineva
care citește, când toți sunt prinși în cotidian, ocupați cu
supraviețuirea, stăpâniți de serviciile insipide, preocupați de-a găși
un sens până nu este prea târziu. Îmi mențin părerea că uneori trăim în
câteva clipe cât trăiesc alții în decenii, tot sub semnul impermanenței.
Fie bun, fie rău, trece. Contează să fie cineva cu care să ne apărăm
contra averselor vieții. Și mai bine este să avem această putere în noi
dar evident că unitatea înseamnă putere. Plus că am descoperit oameni
care l-au descoperit pe Dumnezeu. Aș scrie "l" cu majuscule dar știu că
Dumnezeu, dacă ar exista(și aici toți creștinii își scuipă în sân), ar
fi preocupat prea puțin de acest aspect, mândria nu e o prioritate. Și
uite așa îmi amintesc de Ivan Turbincă:
Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:
— Cine-i acolo?
— Eu.
— Cine eu?
— Eu, Ivan.
— Și ce vrei?
— Tabacioc este?
— Nu-i.
— Votchi este?
— Nu-i.
— Femei sunt?
— Ba.
— Lăutari sunt?
— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăiești de cap?!
— Dar unde se găsesc de aceste?
— La iad, Ivane, nu aici.
— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!... zise Ivan. Și,
nemailungind vorba, îndată și pornește la iad. Și el știe pe unde
cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta
iadului. Și atunci, odată începe a bate în poartă, strigând:
— Ei! Tabacioc este?
— Este, răspunde cineva dinlăuntru.
— Votchi este?
— Este.
— Femei sunt?
— Dar cum să nu fie?!
— Lăutari sunt?
— Ho, ho! Câți poftești.
— A! harașo, harașo! Aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.
Dracul de la poartă, gândind că e vreun mușteriu vechi de-al lor,
deschide; și atunci, numai iaca ce se trezesc pe neașteptate cu Ivan
Turbincă!
Mare pezevenghi Ion Creangă, prietenul lui Mihai Eminescu, știm cu toții despre cine este vorba.
Revin:
Am citit cu nerăbdare și nu m-am
păcălit, Acolo unde cântă racii de Delia Owens, am înțeles că va fi
ecranizată dar e atât de frumoasă încât oricine s-ar îmbogăți citind-o,
măcar cu ceva cunoștințe. I-auzi citat din carte : Chiar și în natură,
să fii părinte e mai pe muchie de cuțit decât te-ai putea gândi.
O
altă carte extraordinară din această perioadă a fost Istoria albinelor
de Maja Lunde. Nu știu dacă e cineva care n-a auzit de legătura profundă
și insolubilă dintre oameni și albine și ce-ar însemna o apocalipsă a
albinelor. Îți dă fiori, îți dă de gândit. Poate renunță cineva la 20
de minute în două zile la cronofagul și energofagul Facebook și citește
cartea asta.
Undeva,
între aceste două cărți și o răceală enervantă, am citit Homo
Deus-Scurtă istorie a viitorului, profesoara de istorie din mine nu
poate uita:
Studiul istoriei nu ne spune ce să alegem dar măcar ne oferă
mai multe opțiuni.
Mi l-aș fi dorit profesor pe Yuval Noah Harari. Sper
să-l întâlnesc. Ce spune domnul profesor:
În loc să ne temem de asteroizi, ar trebui să ne temem de noi înșine.
E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței.
În
ciuda lăudatei lor inteligențe emoționale, ființele umane sunt deseori
copleșite de propriile emoții și reacționează contraproductiv.
Așa e?
Și asta: În scurt timp, cărțile vă vor citi în timp ce le citiți.
Legat
de cărți. Însă Facebook-ul și instrumentele sale fidele, WhatsApp și
Instagram, cărora le spunem aproape tot, ne vor cunoaște și părțile și
oamenii pe care-i căutăm cu înfrigurare dar nu vrem să știe nimeni.
Așa-i că suntem maeștri ai disonanței cognitive? Și maeștri ai FMS? (fear of missing something). Așa că data viitoare, think again when it
comes to revealing all of you. Astea le-am spus eu. Aud că umblă vorbe
despre mine. Eu n-am văzut nimic dar vârsta de 40 care se apropie rapid
mă împrietenește curând cu o pereche de ochelari. O să am o perspectivă mai bună. Iar gura lumii...a
fost vreodată cineva fericit când a ascultat de ea?
Ce
mai spune autorul lui Homo Deus : Pe vremuri, să ai putere însemna să ai
acces la date. Astăzi , să ai putere înseamnă să știi ce să ignori.
Exact ce spuneam. Zicea un om iubit: Ce-a fost de spus, s-a spus deja.
Pe
repede înainte am citit Femeia ascunsă de E.G. Scott, Anotimpul
fructelor de mango de Amulya Malladi din care am rămas cu asta:
Relațiile leagă oamenii până la punctul în care acasă devine un
sentiment, nu o structură de cărămidă. Să nu uit de Grasă și proastă a
Rodicăi Ojog Brașoveanu. Nu, nu e nicio aluzie. E o colecție de nuvele.
Între
ele(recunosc acum: citesc mai multe cărți în același timp, fiindcă îmi
plac toate și mi se pare că nu o să am timp de toate și fiindcă trag de
unele, ca să le termin mai târziu) am citit Inteligența erotică de
Esther Perel. Zicea cineva că when it comes to sex, everything is so
simple. Wait a minute. Another 2 or 4 years, a kid or two, a third one.
Căci :
Erau suficient de deschiși unul cu celălalt dar departe de a fi intimi.
Dilema
esențială a intimității constă în a iubi pe altcineva fără a te lăsa absorbit. Pentru ca amândoi să fim unul, trebuie să existe două
persoane.
joi, 16 ianuarie 2020
Blonda de la mall
Sunt blondă dar asta nu înseamnă că
mi-ar lipsi inteligența. Dimpotrivă. Am prea multă dar pentru păcatele
mele, ca să-l citez pe unul citit în liceu și răposat când aveam eu
câțiva anișori, sunt vânzătoare în mall. La Allestrellas, nu în altă
parte, aici sunt hainele care-mi plac. Cu hainele negre m-au convins, eu
port des negru, să mă subțieze. Nu că aș avea nevoie, consider că o
sută de kilograme de sensibilitate fac mai mult decât 60, 50 de kile
proptite delicat. Omul-om și porcul-porc. Eu sunt om. Unul sensibil. Și
ca să par puțin misterioasă, ce-ar fi femeia fără mister, mă îmbrac în
negru. Numai de aia. Și ca să mă subțieze, să nu fiu ipocrită și să mă
contrazic cum fac unii. Deși de ce să nu mă contrazic? Mai vreau eu
câteodată să merg contra algoritmului care sunt, conform științei și
datelor. Bunică-mea ar zice că mă piș contra vântului dar eu sunt o
doamnă și n-aș putea să zic asta.
Dimineața,
înainte de serviciu, dau fuga să mănânc. Nu mă schimb de haine și am
impresia vagă că miros a ulei prăjit după cum strâmbă din nas slăbănoaga
de la case. Mă prefac că nu-i observ reacțiile și cu prietenul meu,
Gicu de la pază, râdem discret când trece pe lângă noi. Toată, o doamnă
și un parfum. Mi-a spus să îmi iau blugi cu talie înaltă, să nu mi se
mai vadă jumătate de fund când mă aplec să aranjez încălțămintea. Parcă
eu n-aș fi aflat că pe bărbați îi ațâță orice petec de piele. Mai ales
de la fund. I-am spus și ei. A zis că nu-i ațâță fundul instalatorului
sau al mecanicului. Invidioasă, nu?
Am
doi copii, mânca-i-ar mama, ei sunt viața mea și pentru ei mă zbat, să
aibă cine să-mi dea o cană de apă la bătrânețe! Scorpia de la case i-a
spus managerului că nu pentru asta se fac copiii, ci asumat, din
dragoste, că adevărata dragoste începe apoi, dacă e dragoste. Ce știe
ea? Nici nu știu dacă are copii. Ce ușor le vine să vorbească când nu
sunt în temă.
Visul
meu când eram adolescentă era să fiu în visul tuturor. Visez încă. Un
vis în vis. V-am spus că sunt deșteaptă. Îmi răsfăț copiii și sper să o
facă și ei când sunt bătrână. Iar dacă n-o vor face, am eu ac de cojocul
lor, eu i-am făcut, eu îi omor. Asta era vorba lui maică-mea. Sora-mea
și-a strâns cojocul, și-a desfăcut...aripile și-a plecat în Dubai. Cu
avionul. Câteodată îmi trimite câte un gablonț aurit pentru fată. Mi-e
și rușine, putea să trimită aur. Aurul e valoarea, dacă n-ai cinci inele
pe degete și trei gâtăuri împleticite cu o cruce mare a lui Isus, ești
nul. Nu ca făina aia trei nule, ci nul din punct de vedere financiar.
Banii sunt valoarea. Așa că eu îmi dau copiii la toate activitățile,
fotbal, înot, balet, engleză, germană și pictură. A naibii să fiu eu
dacă nu mă descurc. Mamă singură dar tot mă descurc. Copiii sunt cam
plinuți dar îi țin pe iaurt fără grăsime. Dropiei de la case i-am spus
că sunt plină de aur. A strâmbat din nas. Iar. Că mai bine le dau ceva
sănătos de mâncare, zilnic, nu să-i țin pe cartofi prăjiți și când le
crește burta, pe iaurt. Că aia nu e viață pentru un copil. Invidioasă,
nu? I-am spus că aurul îl ia soră-mea la reducere cu 40% și trimite
fetiței. Mi-a zis că aurul nu se devalorizează, ca o haină. Am strâmbat
și eu din nas, n-am mai știut ce să-i zic. De atunci o cam evit. Și așa
nu-mi plăcea mie. E adevărat că nu ne plac oamenii care ne spun
adevărul? Și nici când ne mint? V-am spus eu că sunt deșteaptă?
Toate le știu.
Ce-a vrut să spună autorul?
joi, 9 ianuarie 2020
Dragoste și alegeri(întoarcerea paznicului)
Se întâmplă și așa, mi-a spus domnul de
la pază. El a insistat însă să-i spun paznic, că perioada în care și-a
spus guardian a fost doar ceva prin care să simtă că dă valoare
funcției sale, un fel de poleială peste noroi. O modalitate de-a da
timpul înapoi o bătaie de inimă, să fie mai aproape de copiii de acum,
veșnic murdari de engleză. Dar nu, nu mai vrea să fie așa, copiii să fie
copii și să vorbească cum simt ei iar el, așa cum e, contează ce face omul
acolo unde e, nu titulatura, nu anii. Noi dăm valoare lucrurilor, nu
lucrurile ne dau valoare nouă. Apoi a zâmbit și mi-a spus ce i s-a mai
întâmplat după ce Eva, iubirea vieții lui, a trecut o fracțiune de
secundă prin fața ochilor lui și dusă a fost. Iar eu am scris ce mi-a
scris el.
Dorul meu, mi-a spus, nu mai avem nimic dar
îți mulțumesc pentru timp.
Și
ce mi-a spus în vis mă tot urmărește. De unde vin visele? Gândurile
mele amestecate, de dor, de neputință și de uimire au creat imaginea ei
mai vie ca oricând în mintea mea, spunându-mi aceste cuvinte? A fost
vis? Sau a fost ea? După o noapte infernală, cu mii de demoni
zbătându-se să-mi ia bruma de rezistență pe care o mai aveam în fața
alcoolului, dimineața am visat cum mă îmbrățișează și-mi spune că nu mai
avem nimic. M-am trezit năuc, cu brațe parfumate în jurul meu, miere și
zmeură. Din bucătărie, aromă de lapte fierbinte și de cafea. Pe
noptieră o carte, Conversații cu Dumnezeu. Cartea ei. Îi plăcea foarte
mult, îmi spunea cât o face să viseze, că simte că o face un om mai bun,
mai încrezător, mai responsabil dar avea și pasaje la care râdea cu
lacrimi și zicea că nu poate să creadă tot, cum nu poți să iubești
necondiționat altă ființă umană, în afară de copilul tău și că și acolo,
credea ea, deși nu avea copii, sunt hibe. Că omul, bărbat sau femeie,
face numeroase alegeri în viață și cea mai puternică este cea în care
alege să se iubească pe el. Acolo este iubirea. Acolo sunt visele,
emoțiile, poveștile pe care ni le spunem și care nu dispar când toate
celelalte dispar. Nu știam dacă visez sau m-am trezit, dacă nu am mai
rezistat și mi-am înecat amarul în alcool și toate erau efectul vinului.
Dar simțeam încă aromă de zmeură și cald în jurul umerilor și din
bucătărie mireasmă de cafea. M-am uitat la mâinile mele, să știu. Poate
că mintea rămâne veșnic tânără și vie dar mâinile, mâinile mor încet,
apar tot felul de pete, de noduri, unghiile se îngălbenesc, firele de
par de pe degete devin tot mai evidente, bătăturile tot mai galbene, mai tari. În vis nu aș fi putut să fiu atât de lucid, nu? Și mi-am studiat
mâinile cu atenție. Adică așa am vrut dar n-aveam ochelarii pe nas așa
că am întins mâna după ei, pe noptieră și în răstimpul acesta scurt am
avut o străfulgerare care mi-a făcut pielea de găină căci cădeam,
dezintegrându-mă, bucată cu bucată, de undeva de sus, pentru a cădea
intact, neatins și neștirbit de timp și de alte lovituri într-o pădure.
În mijlocul ei, o poieniță. E plin de flori și miroase a pământ reavăn,
ca după ploaie. Lângă mine, Eva. O prind cu îndrăzneală de mână și o
trag înspre mine. E prima noastră apropiere. Nu spune nimic și ezită, mă
evită.
-Dacă ai povesti asta, cum ai povesti-o?
Se uită la mine când o întreb. Ochii ei verzi mă străpung. Simt că vede prin mine.
-Dragostea
nu se povestește, dacă e dragoste. Și dacă e dragoste, peste ani și
ani, când n-o să mai fie decât o urmă din ce-a fost, o să ai asta,
privirile și atingerile, aerul de pădure, culoarea florilor, verdele
acesta magic...toate vor fi mereu cu tine, dragostea nu moare dar se
estompează și dacă nu faci eforturi, nu e iubire. Nu sacrificii, nu
lupta pentru cine deține controlul, ci doar alegerea gândului care
contează după ce emoția s-a volatilizat.
-S-a...ce?
Și
vreau s-o mai întreb ceva dar mâna îmi cade grea peste noptieră și dau
peste ochelari. Mi-i pun cu înfrigurare și îmi verific mâinile, să știu
unde sunt, în vis sau în banalitate? În prezent sau în alcool?
luni, 30 decembrie 2019
Un fel de bilanț
Anul
acesta a trecut la fel de repede ca și celălalt înaintea lui. Anul
trecut simțeam, fără să înțeleg și drept urmare, fără să pot descrie,
cum, întinzând mâna, ating anul cu numărul 2017. Acum nu mai simt la
fel deși 2019 a apus tot așa, pe repede înainte.
Ca un sfârșit de săptămână petrecut cu cineva drag și pe care nu l-ai mai văzut de cel puțin 20 de ani dar simți că nimic nu s-a schimbat și că cel mai bun și frumos timp e cel după petrecere, după ce artificiile s-au stins.
Nu am fost prima să postez că ninge, că e zăpadă, că e multă fericire și alte cele. Nici nu m-am grăbit. Când sunt declarative, toate seamănă cu zgomotele lui Iliescu și ale Frontului Salvării Naționale după ce l-au împușcat pe Ceaușescu, cu ifosele uneia care dă verdicte și pune etichete cu un limbaj semiprețios, de genul "dă" și "pă"și "căcare". Prințesă, nu alta.
La criticat suntem pe primul loc când nu suntem conștienți de propriile limite și limitări.
Nu am citit tot ce mi-am început, cu toate că mi-am propus. Nici aici nu m-am pripit. Cărțile, tot ca oamenii, cum spuneam mai demult. Unele nu merită. După cum unele merită savurate. Cum bine spune Esther Perel : Când nu mai e nimic de ascuns, nu mai e nimic de căutat. Bine că sunt cărți în lume, o investiție sigură în lumea asta atât de nesigură. Uneori, cărțile, tot ca oamenii, au terminat tot ce-au avut de spus iar alteori povestea a rămas nespusă.
Are și povestea nespusă farmecul ei dacă nu cumva aici o fi tot farmecul.
Nu am reușit să scriu tot ce mi-am propus. Nici aici, nici în altă parte. Încerc să mă împac cu asta, cum încerc să mă împac cu asperitățile muncii de zi cu zi și să învăț ce-ar mai fi de învățat, să accept tot felul de lovituri și să rămân cu lecția. Până data viitoare.
A fost foarte scurt, nu? Așa sunt cerințele.
Un an magic, cu sens și sensuri tuturor!
O fotografie din 2018.
Ca un sfârșit de săptămână petrecut cu cineva drag și pe care nu l-ai mai văzut de cel puțin 20 de ani dar simți că nimic nu s-a schimbat și că cel mai bun și frumos timp e cel după petrecere, după ce artificiile s-au stins.
Nu am fost prima să postez că ninge, că e zăpadă, că e multă fericire și alte cele. Nici nu m-am grăbit. Când sunt declarative, toate seamănă cu zgomotele lui Iliescu și ale Frontului Salvării Naționale după ce l-au împușcat pe Ceaușescu, cu ifosele uneia care dă verdicte și pune etichete cu un limbaj semiprețios, de genul "dă" și "pă"și "căcare". Prințesă, nu alta.
La criticat suntem pe primul loc când nu suntem conștienți de propriile limite și limitări.
Nu am citit tot ce mi-am început, cu toate că mi-am propus. Nici aici nu m-am pripit. Cărțile, tot ca oamenii, cum spuneam mai demult. Unele nu merită. După cum unele merită savurate. Cum bine spune Esther Perel : Când nu mai e nimic de ascuns, nu mai e nimic de căutat. Bine că sunt cărți în lume, o investiție sigură în lumea asta atât de nesigură. Uneori, cărțile, tot ca oamenii, au terminat tot ce-au avut de spus iar alteori povestea a rămas nespusă.
Are și povestea nespusă farmecul ei dacă nu cumva aici o fi tot farmecul.
Nu am reușit să scriu tot ce mi-am propus. Nici aici, nici în altă parte. Încerc să mă împac cu asta, cum încerc să mă împac cu asperitățile muncii de zi cu zi și să învăț ce-ar mai fi de învățat, să accept tot felul de lovituri și să rămân cu lecția. Până data viitoare.
Sens într-o lume fără sens.
A fost foarte scurt, nu? Așa sunt cerințele.
Un an magic, cu sens și sensuri tuturor!
O fotografie din 2018.
duminică, 22 decembrie 2019
Unu, doi, trei
Tipuri de clienți:
Clienții care caută chibrituri și când le spui că sunt chiar în spatele lor, se uită uimiți, n-au observat și încep să-ți spună că le trebuie pentru un parastas, pungile, sacii de gunoi unde sunt, dar pungile de cadouri, nimic n-aveți în magazin, o să mă duc în altă parte și te ceartă și se ceartă și pleacă, fără să mulțumească. Niciodată.
Clienții
care caută pasta de dinți, spirtul și săpunul lichid pe cu totul alt
raion decât cel de cosmetice și când le indici direcția bună, se uită la tine neîncrezători, poate ești nouă și n-ai habar dar vrei să scapi de
ei.
Clienții care caută
carne pe raionul de detergent. Iar tu te uiți la ei cumva, că nu poți
să-ți ascunzi stupoarea și ei se uită la tine stupefiați, nu înțelegi
cuvântul carne? Carnea de porc, domnișoară! Ce, nu se găsește în
magazin? Le spui unde se găsește și ei pleacă în grabă, nemulțumiți și,
în viteză, se întorc totuși să-ți spună:
-Nu sunt din oraș, ce???
Chiar
așa.
Clienții care caută chibrituri și când le spui că sunt chiar în spatele lor, se uită uimiți, n-au observat și încep să-ți spună că le trebuie pentru un parastas, pungile, sacii de gunoi unde sunt, dar pungile de cadouri, nimic n-aveți în magazin, o să mă duc în altă parte și te ceartă și se ceartă și pleacă, fără să mulțumească. Niciodată.
Clintii care
caută Pronto(asta nu e reclamă, Pronto se vinde singur, oricum) și
întreabă de unul care să țină praful la distanță și le spui care
este(cel albastru, clasic), se gândesc să întrebe dacă acest Pronto ține
doar praful la distanță sau și nevestele, ha, ha, ce glumă bună, încă
unul pe care-l strânge verigheta.
Clienții
care doar verifică prețurile și apoi vin la tine să te certe că în altă
parte nu știu ce produs e mai ieftin. Sau că acel produs e apă chioară.
Că alt produs nu se găsește în acest magazin și degeaba le spui că e
marcă proprie LIDL, Carrefour sau Auchan, nu te aud, nu-i interesează,
aud și văd doar ce vor, merg pe aceeași linie ca în vremea comuniștilor,
când tuturor le era frică de cineva și toți așteptau să le facă statul
ceva, oricum, orice, numai să le facă și să nu facă ei. Au trecut 30 de
ani.
Clienții
care caută chestii de care n-ai auzit, poate că au produsele de la
copiii plecați în afară, poate că magazinul în care eșți momentan le-a
avut în alt sezon și nu le mai are și le spui că nu știi, să întrebe un
angajat, unul pe al cărui hanorac e scris chiar numele magazinului și se
uită la tine cu gura căscată, tu de ce nu știi, ce dacă pe hanoracul
tău scrie altceva? Și apoi le explici dar tot nu înțeleg și te întreabă
de Axion, cine nu știe de Axion iar dacă le spui, se uită urât la tine,
înseamnă că prima dată ai știut și n-ai vrut să le spui sau nu știi pe
ce lume trăiești, cum vii așa la lucru?
Clienții
care n-au noroc și întreabă de un anumit produs pe o rubensiană tanti
blondă, care în ziua respectivă nu are chef să fie întrebată nimic și se
ridică, ocupând tot aerul de pe raion, repezindu-se la ghinionist:
-Tu
vezi ce scrie aici? Scrie Auchan? Nu scrie! Atunci de ce mă întrebi pe
mine? Du-te să întrebi un angajat! Bietul om. Nu cred că mai vine în
magazin. Tuturor le e frică de ea. Trist.
Clienții
nemulțumiți de lipsa produselor, de schimbarea produselor de pe un
raion pe altul, de scumpirea lor și te întreabă pe tine de ce lipsește
din aprilie un gel de curățare, de ce Pronto e pe alt raion și
cauciucurile pe altul, dacă lichidul de parbriz e bun și îți spun
supărați că nu mai vin în magazin. Iar tu speri însă speri degeaba
fiindcă revin, cu mai multe resentimente, cu toate supărările de acasă, cum o fac si simplii lucrători comerciali și șefii lor din mai toate magazinele fiindcă oameni sunt și nu se pot dezbăra de probleme imediat.
Clienții
care probabil în lumea lor au o anumită funcție și vin cu funcția la
cumpărături și iau decizii tot cu funcția, se uită la tine de la
înălțimea funcției lor și au impresia că tot ce nu e cum vor ei, e
împotriva lor. Și nu e. Cum totul stă sub semnul impermanenței, cum
cuvintele pot să aline dar să și răscolească, cum din înțelegeri vechi se alege praful și disensiuni mici se transformă în dezacorduri și mai mari, cum valoarea unui om nu e dată
de mașină, kilograme, bijuterii sau rujul de pe buze, de lungimea
părului sau de lipsa lui, tot așa și clienții. Oameni. Trecători dar cu veleități de nemurire.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Cameră
Cărți peste tot, Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate. Flori speranță și o l...
-
Am citit cândva, acum vreo doi ani, să fie, zic, o carte care m-a tulburat atunci, când trăiam amorțită(să nu simt, să nu mă mai doară real...
-
Sunt la final, mi-a scris Miron. La final de an. De fapt, nu. E sesiune. Alt final. Altă poveste. O viață. Nu de poveste, ci chiar așa cu...
-
Mi-a spus Miron, mi-a dat în scris(cum altcumva?) că s-a înscris la facultate și ar vrea să-mi povestească câte ceva, poate vă era dor. Poat...







