Ce-a fost și ce n-a fost 2017

Anul pe picior de plecare, 2017, a fost un an al echilibrului. Precar. Al cunoașterilor și al necunoașterilor(de sine). Al pendulărilor între acestea două. Anul în care m-am apropiat cel mai mult de princess, poate și fiindcă se exprimă tot mai bine, mai clar. Iar eu am fost tot mai dispusă s-o aud, s-o ascult cu totul căci până acum(așa mi s-a părut) am fost concentrată exclusiv să fie sănătoasă, să aibă de toate și apoi mi-am dat seama că ea are nevoie mai mult ca orice să fiu lângă ea total, să ne conectăm la toate nivelele astfel încât să știe că sunt prezentă pentru ea chiar și când e la grădiniță iar eu la lucru. Departe(una de alta) dar împreună. Și poate de asta și postările legate de ea au avut cele mai multe citiri. Pentru că acolo am fost eu total și cei mai mulți s-au regăsit în povestea noastră de dragoste.
 
 A fost un an al întrebărilor. La multe n-am vrut să răspund. Ca și cum n-aș fi înțeles întrebarea. Am mai vrut s-o aud o dată și apoi am dat un răspuns total diferit. Căci adevăratele răspunsuri stau îngrămădite, amenințând să vină tăvălug peste mine. Dar nu. Le țin bine încuiate cu cheia. Apropo de chei, de două ori am aruncat cheile în dulapul de la lucru anul acesta și apoi am închis. Am fost nevoită să schimb iar sistemul de închidere. Nu înseamnă nimic întâmplarea. Doar că am fost cu capul în nori. Dar poate că sunt întâmplări în viața fiecăruia dintre noi, care, prin repetiție, ar trebui să ne învețe o lecție, poate că ar trebui să vedem ce am  închis cu cheia în dulap și vrem să rămână acolo. Scheletul acela din dulap. Sau putem să-l ignorăm.

N-a fost 2017  un an în care să reușesc să evit persoanele superficiale, misogine, vulgare, răuvoitoare, degrabă inventatoare de idile. M-am prefăcut că nu aud, că nu-i înțeleg, că nu-i văd pe acești oameni. Până când mi-am dat seama că important este răspunsul meu la ceea ce transmit ei. Modul în care mă afectează. Gândurile mele legate de ceea ce verbalizează. Dar dacă nu se pliază pe sistemul meu de valori nu înseamnă decât un singur lucru: sisteme de valori diferite. Desigur, o să-i ocolesc cât se poate de mult indiferent că la un moment dat mi s-a părut că ar avea o poveste interesantă de spus. Povestea lor, scenariul lor.
 

În 2017 am reușit să citesc mai mult ca-n anii precedenți, mai ales spre sfârșit de an. Legat de literatură, marea mea pasiune, mi s-a întipărit asta în minte: Păsările au aripi, oamenii au cărți. Nu știu cine a spus-o dar ce contează? Apoi am mai citit că unii oameni caută în cărți să uite iar alții să(se) găsească. M-am tot gândit : ce vreau eu să uit? Într-o zi nu m-am recunoscut, am trecut prin fața unui panou lucios și eram eu acolo, fără să-mi dau seama și m-am uitat lung încercând să-mi aduc aminte de unde o știu eu pe fata asta. Mi s-a mai întâmplat de două ori în viață ceva asemănător. Am trecut pe lângă două prietene bune și cu ochii-n ochii lor, nu le-am recunoscut. Asta după ani de stat împreună, de mâncat din aceeași farfurie, de împărțit aceeași bancă. Dar nu ele se schimbaseră, ci eu. Și atunci mai sar o dată din mine, sperând să nu mă mai găsească cuvintele, amintirile. Să trag cortina iar atunci când se va ridica, să se joace teatrul altora. Iar noi să ne trăim viața autentic dar departe. Să ne regăsim în vreo carte. Fericiți până la adânci bătrâneți.   

  

În 2017, într-o zi de octombrie, la supărare din aia balcanică, latină și cu ceva din dârzenia dacilor, i-am spus Andreuței că-mi vine să plec în lume.

 

 Răspunsul ei simplu m-a readus cu picioarele pe pământ:

 
 -Fără mine?                                        

Să aveți un an 2018 magic, plin de iubire( mai ales de sine fiindcă de la ea pleacă toate), cu împliniri, cu bucurii, zâmbete si recunoștință!

 
  

Un băiat numit Crăciun

Nici că puteam să citesc carte mai frumoasă acum, înainte de Crăciun. Scrisă de Matt Haig,  născut în 1975, în Marea Britanie, se citește rapid, cu sufletul la gură. Numai și numai dacă mai ai ceva de copil în tine, dacă mai crezi în puterea basmelor și în posibilitatea îndeplinirii viselor. I-am povestit deja Andreuței din ea, sper s-o citească și ea cât de curând. Am încercat să-i mai spun cuiva despre magia acestei cărți și mi-a spus : 

-Cine mai crede în basme? 

-Eu mai cred. 

Cartea începe așa : Imposibil.

                                O veche înjurătură din limba elfă.

Nu uitați partea asta cu descrierea imposibilului. 

Din primele pagini aflăm despre un băiețel numit Nikolas, fiul unui tăietor de lemne, Joel. Nikolas este un copil fericit. Sau care crede în fericire căci "uneori să fii fericit e o treabă destul de complicată". Nikolas n-a primit în toată viața lui decât două cadouri: o sanie de lemn și o păpușă cioplită dintr-un nap și avea o viață grea dar se descurcă așa cum numai copiii știu s-o facă. Fiindcă ei știu să trăiască prezentul așa cum adulții nu mai știu s-o facă. 

Mama lui Nikolas a murit așa că Joel îl crește singur pe cel mic, făcând tot posibilul să-i fie bine și când i se oferă posibilitatea de-a pleca să caute satul elfilor, cu încă șase bărbați, cu promisiunea de-a primi mulți bani dacă vor aduce dovezi că elfii există, nu ezită să-l lase pe Nikolas cu oribila lui soră, spunându-i că se va întoarce. 

Nikolas este obligat de mătușa să doarmă afară și într-o zi, aceasta îi răpește singura bucurie pe care o mai avea, făcându-i ciorbă din păpușa de nap și, nespunându-i ce este, îl obligă s-o mănânce. 

De aici încep aventurile lui Nikolas căci pleacă de acasă spre Polul Nord, să-și găsească tatăl și elfii, străduindu-se din greu să creadă și-n una, și-n alta. Cu el merge și Miika, șoricelul din casă, veșnic amușinând după brânză. Ca într-o poveste, Nikolas călătorește zile și nopți de-a rândul, mâncând ciuperci și fructe de pădure, bând apă rece, proaspătă și cântând cântece de Crăciun deși nu erau deloc în preajma Crăciunului. Într-un sat întâlnește o bătrână căreia îi spune că-și caută tatăl, pe Joel, cel care poartă o căciulă roșie și se îndrepta spre Polul Nord împreună cu alți șase bărbați. Bătrâna îi spune că cei șapte bărbați au trecut pe acolo dar cei care merg spre Nord nu se întorc niciodată. Tot ca într-o poveste de când eram noi mici, Nikolas vrea să-i dea bătrânei ceva  și îi dă niște fructe de pădure căci nu avea altceva iar această îi da șalul ei călduros, mulțumindu-i că este un băiat bun. 

Când simte că nu mai poate, că a ajuns la capătul puterilor, cu picioarele bășici, Nikolas întâlnește un ren mare și feroce. Un ren care șchiopăta însă pentru că avea o săgeată înfiptă într-un picior. Nikolas îi scoate săgeata din picior și-și face un prieten pe viață. Renul, botezat Blitzen, se oferă să-i ducă el pe Nikolas și pe Miika la Polul Nord. 

"Când urci întruna pe un munte, în cele din urmă ajungi în vârf. Așa stau lucrurile cu munții. Oricât de mari ar fi, întotdeauna există un vârf. Chiar dacă durează toată ziua și apoi toată noaptea, de obicei ajungi acolo dacă te gândești neîncetat la faptul că există un vârf". 

Nikolas și prietenii lui ajung în satul elfilor mai mult morți decât vii și aceștia îi salvează deși noile lor reguli interziceau bunătatea față de oameni, troli sau spiriduși...Nikolas află că tatăl lui nu îi spusese chiar tot adevărul dar făcuse asta doar ca să-i fie lui mai bine și apoi face ceva uimitor tocmai ca Nikolas să nu rămână cu impresia că tatăl lui n-a fost un om bun ci, ca orice părinte, a făcut ceea ce a crezut el mai bine. Încet-încet, rămas cu elfii, Nikolas află că "cea mai ușoară cale să-i faci pe alții fericiți este să fii tu însuți fericit, sau măcar să te porți de parcă ai fi" și devine Moș Crăciun, cel care oferă daruri copiilor, bucurie și speranță.

Iar Spiridușa Adevărului, altă ființă magică întâlnită în satul elfilor, (puțin)îndrăgostită de el, îi spune așa: "unele ființe le admiră pe altele nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce ar putea deveni(...)elfii văd în tine ceva special". Acum Nikolas simte "senzația de magie, speranță și bunătate, cea mai plăcută din lume" și că "o imposibilitate este doar o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o". 

                                                        

Țăcăneală de decembrie

Aș vrea să spun că-i înțeleg pe oameni luna asta. Dar nu reușesc să privesc cu ochi îngăduitori toată alergătura după bomboane de pom, șampanie, vinuri, siropuri, sucuri, apă, esențe, jucării, cărți, iaurturi, margarină, mezeluri, bere, brânzeturi, măsline, migdale, caju, soia, uleiuri, faină, zahăr, brazi, tot felul de accesorii, haine, avocado, indispensabili, lapte praf, bluze cu paiete, șosete...După spray-uri cu aromă de brad, da!
-Și să fie cu același ambalaj de anul trecut, dacă se poate! (ce face ambalajul aici?)
-V-aș ajuta bucuroasă dar nu știu despre ce vorbiți, va ajută sigur un angajat al magazinului dacă spuneți că l-ați luat tot de aici!

Nu știu ce-i mână pe oameni să cumpere așa, nebunește. Ca și cum ar fi sfârșitul lumii, nu o sărbătoare a celebrării dragostei. În loc de asta, celebrează frica. Frica de-a rămâne fără mâncare, fără băutură, fără cadouri, fără ceva pe masă în caz că vine cineva neanuntat sau că mănâncă un musafir prea mult, și porțiile celorlalți. O să fie iar pline spitatele. De la atâta lăcomie. Și-a murit și regele. Justiția o ia razna, se dezechilibrează din nou balanța dreptății, zeița e plecată și ea la cumpărături, nu mai e oarbă. E cu ochii larg deschiși, părtinitoare.

E clar o lună grea. După lucru, stau cu o carte în mână, cu gândurile departe. Princess mă întreabă la ce mă gândesc.
-Nu știu ce să mai fac de mâncare!
-Le-ai făcut pe toate, mami?!?
Sper că și eu la 5 ani aveam toate vorbele cu mine pentru că acum, la aproape 38, încă nu le am, nu știu toate cuvintele iar pe cele pe care le știu, le ignor. Sau mi le spun doar mie. Sau una gândesc și alta spun. Sau spun doar nimicuri, ca să nu se cunoască. Nu sunt toți pregătiți să audă adevărurile(mele) și nici nu cred că(mă)ajută.

Sinceritate:
Merg cu princess la plimbare și pe lângă noi trece o doamnă în vârstă, cu fața roșie. Poate de frig, poate o alergie.
-Mama, baba aceea avea fața plină de bube!
-Andreea, e urât să spui așa ceva!
-Domnița aceea avea fața plină de bube!
-Andreuța, nu trebuie să spui cu voce tare tot ce te nedumerește la oameni!
-Atunci o să zic pe furiș!
-Trebuie să spui încet, să aud doar eu și să întrebi dacă ești curioasă sau nelămurită de ceva!
-Mama, uite, îți zic foarteee, foarteee încet: Baba aia avea bube pe față! De ce, mami? E suficient de încet???

Mi-am mai luat o carte, că tot sunt îndrăgostită. De stilul Anei Barton. Țăcăneala asta cu cărțile. Nu-i doar de decembrie, e de multă vreme.

Femeile lui B.

Charles Bukowski, scriitor american(1920-1994) își începe romanul "Femei"(editura Polirom, 2012) cu vorbele protagonistului cărții, Henry Chinasky, alter ego al scriitorului : "Mulți bărbați cumsecade au fost lăsați pe drumuri de o femeie." Bieții bărbați! 

Romanul abundă în scene de sex, care scene, pe alocuri, ar face-o invidioasă  pe E.L.James(autoarea Umbrelor lui Grey). Scuzați-mi comparația, nu dați cu pietre. 

Sunt atâtea femei în viața lui Henry Chinasky încât la un moment dat te întrebi ce văd la el, bătrân, urât, alcoolic, burtos, dependent de pariuri și de diverse artificii care să-i umple golul interior. Probabil și ele încearcă să repare tot felul de relații disfuncționale, culcându-se cu un scriitor care scrie despre femei, despre dragoste. Să obțină răspunsuri. 

Scrisul este pentru Henry un fel de vomă intelectuală, scrie mult după ce bea, scrie mult după ce se desparte de câte o femeie pe care crede că a iubit-o. Cum e Lydia, de care se tot desparte, ea e gata să-l calce cu mașina, se bate cu alte femei pentru așa-zisa dragoste a lui Henry(căci dragostea nu e posesivitate, cum crede ea) și care îi găsește singură scuze, iertându-i legăturile pasagere: "Mereu e din cauza băuturii." 

Când eram gata să abandonez cartea, Lydia îl întreabă pe Henry:

-De ce nu poți să fii politicos cu lumea? 

-De teamă, răspunde el. Și uite așa, m-am uitat cu alți ochi la Henry și-am mai dat o șansă romanului. După Lydia, urmează Dee Dee, apoi Nicole de care spune : "era doar așa, ca să am ceva de făcut." Însă adevărul este altă teamă de-a lui pe care și-o mărturisește dureros : "Având legături cu tinere, speram oare că n-o să îmbătrânesc, că n-o să mă simt bătrân?"

O întâlnește pe Mindy pentru care nu simte absolut nimic, o relație care în termeni juridici ar fi descrisă prin nepotrivire de caracter. Se împacă cu Lydia și pleacă să-și petreacă câteva zile cu ea și surorile ei, cu cortul. Se pierde în pădure iar când într-un final se regăsește cu Lydia, cuprins de panică, îi spune: 

-Sunt mai mult sau mai puțin un căcat ratat, plin de stropi, care n-are nimic de oferit. 

-Dumnezeule, a zis ea, crezi că nu știu asta?

Asadar știu amândoi că relația lor este una bazată pe atașamente  dar continuă în același ritm. 

Alte femei atrase de el din cauza poeziilor pe care le scrie sunt Joanna Dover, Laura(pe care el o numește Katherine), două nemțoaice, Cassie, Debra, Tessie, Sara, Iris, Tanya etc. Face sex cu toate, descrie amănunțit actul sexual, într-un limbaj plastic, deloc metaforic. E de-a dreptul ironic(sau nu?) când sora Lydiei, cu pretenții de scriitoare, îi citește dintr-o carte de-a ei iar el se gândește că ea greșește fatal când presupune că cititorul e la fel de fascinat ca și ea de propria-i viață. Ca să vezi, drăcie! 

Ocazional, între femei, pariuri, alcool și descrierea celor mai simple obiceiuri igienice, Henry se analizează dar știe că nici această analiză nu-i vindecă rănile interioare. Iar întâlnirile cu cititorii le numește "chestii tâmpite, să zbori prin toată țara și să-i sâcâi pe alții cu un pahar în mână."

Asa, ratat, tot își dă seama că "puteai fi considerat sănătos numai dacă trăiai într-un anume fel" iar el voia doar "un spațiu moale, cețos, în care să trăiască și să fie lăsat în pace."

Cu alte cuvinte, spune și el ce-a spus Octavian Paler : "Oamenii trebuie să găsească ceva de făcut în timp ce așteaptă să moară. Presupun că e bine că poți să faci o alegere."  E înțelept. Plin de dependențe dar înțelept. Și are și simțul umorului : "Niciodată nu-mi etalez vulgaritatea. Aștept să se manifeste spontan." Iar de sărbători, că tot suntem in plină nebunie, zice așa : "toată lumea era rătăcită, pe jumătate țicnită, speriată."

Nu rezonez cu Henry poate tocmai fiindcă am și eu dependențele mele. Iar adevărurile proprii sunt mereu greu de suportat, le vedem mai bine și le înțelegem(sau nu) pe ale altora. Bucowski spune că tot romanul este pură ficțiune.

Am achiziționat cartea acum câteva zile, de pe elefant. 

                                                 

Blue November

Vorbeam ieri cu cineva despre teama care mă cuprinde atunci când trebuie să încasez bani, teama că aș putea greși cu ceva. Și am în acest sens niște amintiri care stau încă acolo, fără să le găsesc închiderea, rezolvarea. 

Sunt eu, în 1987 sau poate '88 și mama mă trimite la o tutungerie să cumpăr șampon. Acum încerc să-mi dau seama de ce la tutungerie se găseau și șampoane, probabil era un fel de butic universal, cu de toate, mai puțin lapte, carne, pâine sau ouă căci astea se găseau la magazinele la care stăteam la coadă de la 4 dimineața. Când îmi aduc aminte de aceste cozi, de curentul pe care-l primeam cu porția, de  apa pe care trebuia s-o păstrăm în cadă, în ce miri ce oale și sticle, mă mir oarecum că sunt oameni care-și doresc revenirea acelor vremuri. Dar deviez de la subiect. Mama îmi dă o hârtie de 100 de lei și-mi spune să iau ce șampon vreau cu excepția unuia într-un tub albastru. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori. Ajung la magazin, îi întind vânzătorului hârtia albastră(eu așa o țin minte, albastră, cine-mi poate spune cum era?), mă uit peste rafturile de produse și cer fix, fix, șamponul albastru. Costă 9 lei, omul îmi dă șamponul și rest fix, fix 100 de lei dar eu nu-mi dau seama de acest lucru. Mă duc acasă la mama. Ea mă ceartă că n-am înțeles și am luat acel șampon, eu sunt îngrozită, îmi aduc aminte perfect acea teamă, o simt încă în tot corpul. Și au trecut 30 de ani de atunci. Nu știu cum s-a rezolvat cu restul dat greșit de vânzător și în urma căruia aveam un șampon gratis dar de proastă calitate. Dilemă. 

Peste ani, în 2008, în plină criză economică la noi, cineva mă recomandă să lucrez la un...un patron din Vâlcea. Abilitățile de reprezentant și coordonator erau un plus. Dar problema era că îmi era atât de teamă de acest individ că mă apuca tremuratul numai când îl vedeam. Probabil și el simțea că îmi este frică de el pentru că era cu atât mai rece și mai dușmănos. Niciodată nu mi-a fost atât de frică de un om. Eu înțeleg că un patron trebuie să-și conducă afacerea cu braț de fier dar n-am înțeles de ce s-a apucat să urle la mine din senin că el se trezește la 4 dimineața pentru bunul mers al afacerilor sale : Tu știi, în pula mea, că eu mă trezesc la patru să mă ocup de afaceri, de oamenii care lucrează în magazinele mele? Așa mi-a spus. Nu știam, nu. De frica lui, rasturnasem ceva prin depozit, tremuram toată și-mi reproșa că produsele nu erau aranjate la milimetru, că sunt clienți care ar putea observa asta și ar pleca în altă parte. Poate plecau în altă parte fiindcă acolo și-o cămașă din așa-zisul bumbac bio(care se calcă la sfântul așteaptă) costa peste 500 de lei.  Am stricat și ceva la casa de marcat. După discuția asta, mi-am luat lucrurile și-am plecat acasă, ză patronul lui pește era atât de nervos când i-am spus că nu mai vin că a închis magazinul și nu mai nimerea nici parola la alarmă iar când i-am spus-o eu, s-a abținut din greu să nu mă pocnească, mâna dreaptă i-a zburat înspre mine dar s-a oprit în ultimul moment. Încă țin minte apusul greu, răceala acelui noiembrie trist, dureros, când m-am simțit depășită de situație. Nu puteam nici să plâng, să mă eliberez. #metoo

Noiembrie 2017. Princess e răcită, merg la farmacie să-i iau medicamentele de pe rețetă. Farmacista e foarte tânără, e nouă. Îi simt panica din voce și din gesturi, ca o gheară rece, invizibilă, care i se plimbă pe corp. Princess stă liniștită pe un  scaun, eu mă uit în ochii farmacistei, încercând să-i inspir încredere, nu mă grăbesc, nu-i nicio problemă. Îi dau 100 de lei pentru o cutie de vitamine care costă 9 lei. Nu e bine, nu știe cât să-mi dea rest. Se scuză că nu are mărunt deși observasem că erau bani în casă. Pleacă și știu că o să vină cu mai puțini bani. Îmi numără 81 de lei, cu mâinile tremurânde. Mi-e milă de ea, așa tremuram și eu deși n-am greșit niciodată. Îi spun că nu mi-a dat restul corect și îi arăt banii. De abia atunci se lămurește că mai trebuiau 10 lei, răsuflă ușurată, nu-mi mulțumește. Îmi mai dă 10 lei și eu plec acasă. În farmacie e plin de oameni bolnavi. 

A mai fost acest noiembrie despre oameni care m-au înjurat în mesaje private, despre oameni care s-au plâns că îi strânge verigheta, cu o femeie care m-a întrebat dacă biscuiții din fața ei sunt cu fructe de pădure. Eu eram cocoțată pe scară, căutam un produs care nu se lăsa găsit. I-am spus că sunt cu fructe de pădure după care mi-a spus că știa asta, scria și pe etichetă dar nu putea pierde ocazia de-a se băga în seamă cu mine, că m-a văzut acolo sus pe scară, așa frumoasă. Nici n-am râs fiindcă a venit lângă mine să batem palma după care a plecat, fâstâcită. S-a întors jumătate de minut mai târziu să mă întrebe unde găsește detergentul de vase pentru că după el intrase în magazin și s-a zăpăcit. 

Ma întrebam în acest noiembrie ce facem cu durerile care au prins coajă dar nu s-au vindecat? Le lăsăm așa, acoperite de coajă și ne amăgim cu afirmații pozitive dar în care nu credem sau facem cumva să le vindecăm, fie vorbind despre ele, fie răstălmăcindu-le ? Cred că afirmațiile pozitive au efect dar contează să avem rădăcini adânci în noi, un eșafodaj suficient de puternic să țină totul. Acceptarea deplină a sinelui ar fi soluția dar uite că sunt amintiri peste care nu se așterne praful, evenimente, relații și oameni care n-au devenit parte din ieri, cărora nu le-am găsit sensuri, depărtări și îndepărtări. 

Noiembrie.

Foto : Târgul de Crăciun din Sibiu

Cum raspunzi unei întrebări?

Și nu o întrebare oarecare ci întrebarea aia care ne trece tuturor prin minte de când suntem ocoși proprietari de cont de Facebook: de ce în plm mai scos?

Așa m-a întrebat pe mine, bunăoară, un nene tinerel, bătu-l-ar vina, genul plin de mușchi care-și face selfie la volan. Sărind peste evidentele greșeli gramaticale care mi-au zgâriat retina, o să-i răspund așa, în dulcele glas moldovenesc: Ca să te mieri tu, Zaharie(stai calm, nu ți-am reținut  numele, e o replică din Amintiri din copilărie). Am vrut să-i răspund direct, frumos, civilizat, să nu ne știe nimeni dar și-a dezactivat puțin contul. Totul e și mai bine, o să citească aici de ce. După ce i-am acceptat cererea de prietenie, am primit de la ipochimenul(nu e jignire, să știi!) veșnica întrebare : cf? N-aș fi vrut să-i răspund că uite, una-alta, mă trezesc dimineața devreme, pe la 5, am o vârstă, asta e, mă pregătesc să merg la lucru, nu-mi place chestia dar merg mai departe, îmi fac o cafea, mănânc ceva pe fugă, să nu beau cafeaua pe stomacul gol, mă doare spatele tare-tare, mă doare de ceva vreme dar îl ignor, se trezește fie-mea, o pregătesc de grădiniță, ne târguim cu ce se îmbracă, cu ce se încalță, ce mănâncă, ce nu mănâncă, ce picături îi dau, dacă îi prind părul într-o codiță sau în două, câteodată ne mai și certăm că ar vrea să se rujeze și eu n-o las, eu îmi dau cu puțin parfum, ea se supără și când intru în baie, se dă și ea cu parfum, a crescut și ajunge singură la tot ce vrea. Coborâm scările, sunt multe, să știi, ce părere ai despre treaba asta, mă întreabă princess de ce nu stăm la etajul unu sau doi și-mi trece prin minte să ne mutăm la casă, să nu mai urcăm și coborâm atâtea trepte, există însă și o parte bună, sunt tineri care respiră greu încă de când ajung la etajul trei iar noi după atâția ani de când urcăm aceste trepte, nu mai simțim nicio oboseală și respirăm egal, frumos, liniștit. În general, o duc pe fie-mea în brațe până la grădiniță, mi-e greu uneori dar când își apropie obrăjorii de fața mea și se uită în ochii mei, uit de orice durere de spate. Să-ți mai spun ce fac? Mă gândesc, în ciuda faptului că sunt blondă, că asta înseamnă"cf". Să-ți spun mai departe. Că și tu m-ai  întrebat de mai multe ori. Și nu ți-am răspuns fiindcă bănuiam că o să mă înjuri. Ai făcut-o dar nu mă deranjează, asta spune ceva strict despre tine, nu despre mine. Bănuiesc că atunci când părinții tăi voiau să-ți spună cât însemni pentru ei, ți-o spuneau înjurându-te de una, de alta, de morți, de dumnezei etc. Reiau: o duc la grădiniță, mă despart greu de ea, mă îndrept spre serviciu, străzile sunt praf peste tot și după ploaie și zăpadă, nu mai sunt praf, sunt doar noroi. Mai bate și vântul. Idilic, nu? Hai că știu că e plictisitor. Dar tu mi-ai cerut prietenia, tu m-ai întrebat ce fac. Acum acceptă. Nu-ți place, șterge contul. Te-ai enervat că te-am scos din lista înaintea ta. Am mai scos pe câte cineva din lista de prieteni, am fost și eu scoasă din lista altora. Câteodată doare, știu cum e. Dar întotdeauna mă întreb: ce-am făcut eu să mă scoată omul ăla din lista de prieteni? Uneori îmi răspund, alteori nu. Întotdeauna țin minte că Facebook-ul are fix valoarea pe care i-o dau eu. Întâmplător sau nu, am ajuns la spital zilele astea. În fața mea, în dimineața rece, cu un vânt care aducea stropi de ploaie chiar și în sala aceea sau poate doar mi se părea mie, cu oameni care-și rezolvau problemele la telefon, a murit un om. A murit. Și-a mers pe picioarele lui până la spital. Crezi tu că pentru cineva din lista lui de Facebook conta asta? Știau oare "prietenii" de acolo? Îi durea? Îl puteau ajuta? I-au fost aproape? Știi și tu răspunsul. Facebook-ul e nul ca și etalon al prieteniei. Așa că de ce să te superi pe mine că te-am scos din listă? Să vezi ce m-a durut pe mine când am cerut ajutor și nu l-am primit. Vezi ce plictisitoare sunt? Ce să vorbești cu mine? 

M-a mai întrebat tinerelul asta dacă nu mă uit în oglindă. Ba da, mă uit. Dar ce să fac, tot așa sunt, nu mă schimb. Însă de ce mi-a trimis cerere de prietenie dacă sunt așa de urâtă? Doar ca să mă întrebe ce fac, ce fac, ce fac? Nu mă dau rotundă, că mi-a reproșat și asta. Sunt pe alocuri rotundă. Dar vorba lui frate-meu mai mic, rotundul nu e tot o formă? 

Am vrut să-i urez sărbători frumoase și liniștite dar singurul răspuns de la Facebook a fost : undefined. Cred că are noroc. Ar fi crezut că sunt ironică.

Arta compromisului

Nu sunt o mare admiratoare a literaturii-frescă a societății române de după revoluția din 1989 pentru că prea am trăit acele timpuri. Prea încă simțim cu toții efectele comunismului și ale așa-zisei democrații ulterioare, politicienii de după revoluție au acum acoliți care duc mai departe "lupta"lor. Iar noi, românii de rând, suportăm. Câteodată ne mai ridicăm, mai plănuim o revoluție(de parcă aia ar fi fost a noastră, vax, cei morți au fost doar carne de tun, nimic nou în istoria românilor, nu?), mai #rezistăm. 

"Arta compromisului" de Ileana Vulpescu, roman apărut în 2009, mi-a lăsat, așa , un sentiment de sfârșit de lume. Dar nu mă ține mult. Nu e doar o carte, sunt niște povești atât de reale ale unor oameni care parcă trăiesc lângă noi, poate părinții, poate bunicii. Poate citim despre viața unor rude îndepărtate, foști securiști sau pupincuriști de pe vremea lui Ceaușescu. Toți am avut și din ăștia pe lângă noi. Iar acum pupă în fund actualii politicieni și oameni influenți, de la toate nivelurile clasei sociale. C-așa-i în Românica. Un compromis total.

Îmi seamănă stilul doamnei Ileana Vulpescu, pe alocuri, cu al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, fără umorul și ironia acesteia din urmă. Dar asta e altă discuție. 

Dialogurile personajelor mi  s-au părut, uneori, ușor forțate, simt că oamenii, în realitate, nu și-ar adresa unii altora asemenea întrebări. Însă viața bate uneori toate cărțile din lume. Spune autoarea:  Mintea și sufletul nu merg uneori pe aceeași potecă. Mai spune ceva!

Fara să povestesc efectiv romanul, să nu-i stric din farmec, în caz că cineva ar vrea să-l citească sau să-l dăruiască cu ocazia sărbătorilor care se apropie, o să las aici câteva vorbe meșteșugite, legate de viață, oameni, politică, dragoste, timp, moarte:

Era bine să ai cât mai multă lume la mână, dar, ideal, să nu te aibă nimeni la mână. 

Ce nu vrei să se știe, nu spui nimănui. Nici despre noi nu știm mare lucru. Iar când aflăm e prea târziu.

Sa nu-ți povestești viața, să nu dai sfaturi, să nu te vaiți =asigurarea unei bătrâneți frumoase.

Fiindca omului îi este greu să accepte efectele istoriei ca semn al implacabilei treceri a timpului și a ireversibilității lui.

Ce știm noi despre alții? Doar ce-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. 

Ca la orice ruptură, își asumase amărăciunea proprie și amărăciunea pe care-o lăsa în urmă...

Spunând în acest scop tot felul de lucruri alăturea cu drumul. 

Până să ai un lucru, ți-închipui că o să-ți aducă cine știe ce ce fericire; pe urmă, când e-al tău, devine un obiect de inventar și-atâta tot. 

Numai că eu când am să ruginesc de rugina finală, n-am să mai învii în nicio primăvară.

Izvoarele iubirii îi secară(cred că atunci îmbătrânești, când nu mai iubești și nu mai ești nici curios, nici vesel).

Din înțelepciunea populară:  "Dragostele ăle mici/ Priponite-s de uluci/ Dragostele ăle marii/ Țin la drumuri ca tâlharii".

Politica funcționează potrivit serviciilor secrete: nimeni nu spune nimănui tot ce știe, fiecare-și păstrează măcar un as în mânecă, pentru cazul când cineva ar vrea să-l dea-n gât.

Oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun și stăpânii celor nerostite.

Pe noi dezbinarea ne va desființa, nu străinii.