O altă zi de lucru(nebună?)

Pe drumul spre lucru, nu ascult niciodată nimic, nu am timp. Sunt mereu la limită. Las copilul la școală, urmează ritualul de despărțire fără de care separarea ar fi grea și fug spre autobuzul care, spre norocul meu, întârzie întotdeauna. Soferițe  la vârsta a treia, cu buze subțiri, prin care nici înjurăturile nu trec, în mașini 4x4, se uită cu ochi injectați de valoarea persoanei lor la micii pietoni, însoțiți sau nu de părinți, care îndrăznesc să treacă regulamentar trecerea de pietoni și le obligă pe ele, doamnele, să frâneze. Mă uit și eu cumva la ele, cu milă. Nu putem deveni buni peste noapte dar putem încerca în fiecare zi câte puțin. Până ne iese.

Ajung la lucru unde nu încetez să mă mir de câte un client. Ba  unde sunt rafturile, lua-v-ar dracu' cu schimbările voastre, ba unde e produsul ăla, tare ieftin mai era, știți ce caut(nu, nu știu și nici nu-mi povestiți, am treabă), caut un detergent pentru pardoseli dar să fie nediluat, știți ce zic(nu și nici nu-mi povestiți), o să desfac fiecare sticlă în parte până-l găsesc pe ăla gros, succes, doamnă, numai să nu uitați că vine și Crăciunul, erați dumneavoastră pe scară, mă scuzați dar nu v-am văzut când am intrat cu căruciorul fix în scară, ce, erați acolo? Și această ultimă replică a clientului care se vrea remarcat cu orice preț(de parcă nu i s-ar citi disperarea în ochi) mă duce cu gândul iar la Alexandra, pe care mulți români, cu darul românului de-a judeca, o găsesc pe Ea vinovată că s-a urcat în mașina criminalului. Noi, toate, suntem vinovate. Că avem părul roșu sau blond, că avem picioare lungi sau nu, fund bombat sau deloc, că avem ochii căprui sau verzi, sprâncene naturale sau tatuate. Că suntem. Că eram pe scară. Nu-l scuz, nu-i spun nimic, de-abia așteaptă o replică, mârlanul. Nu-i arunc nici măcar o privire. S-ar alinta ca șefii pe hârtie când sunt pupați în fund. Se știe de cine. E greu să ai demnitate. Nu imposibil. Putem încerca până ne iese.

Plec spre alte magazine. Autobuzul circulă haotic, dimineața întârzie iar spre prânz vine mai devreme, și la rețeaua de autobuze e lipsă de personal, ca mai peste tot, așa că acceptă pe oricine. Ca mai peste tot(emoticon autoironic aici, dacă ar fi unul). În autobuz e plin de pensionari blazați. Câte unul nu s-a spălat de la revoluție. La ce bun, nici regimul nu s-a schimbat cine știe ce, aceeași Mărie cu altă pălărie. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Dragnea.  Ah, s-a schimbat terminația și Mister Dracnea e totuși în închisoare. Puteau să-l execute, se plâng câțiva seniori certați cu apa(în CRF sunt și juniori certați cu apa și săpunul), să-l dea exemplu! Vin alegerile. E greu să schimbăm ceva dar nu imposibil. Măcar să ieșim la vot. 

Mă gândesc la princess.  Într-o zi, pe la amiază, era s-o ia somnul. N-a mai dormit de mult ziua. O întreb:

-Dormi, princess? Cred că o să dorm și eu atunci! ( sigur n-o fac dar vreau s-o încurajez)

-Crezi?!? Crederile, mama, nu prea sunt adevărate!(pe cine cred eu că păcălesc?)

Ajung în Carrefour. Carrefour, mon amour. E ordine, e bine. E aproape ca acasă. Până câte cineva începe să mi se plângă că ce copil bun are, îl dă la meditații, la chineză, la informatică, la română(eu știu română că am făcut ba Jurnalistică, ba Dreptul, ba Relații Internaționale numai că nu-mi amintesc acum, zice mama, uită mereu ce minte), la pictură, numai știu ce să mă fac cu el, e talentat, îl fac geniu dar ce păcat că e bun la suflet la fel ca mine(zice tot mama), i-am tot zis : Fii rău, ba, nu fi bun, ca mine, că ești luat de prost! (zice mama, vai, mama, vai de copil!). Poate că unii dintre noi vor să facă/să devină copilul lor tot ce n-au fost și nu vor fi ei. Dar nu asta e menirea copilului și nu merită îngreunat de la 6 ani cu sarcini care-l depășesc. Fiecare e responsabil pentru el și asta e o lecție pe care trebuie s-o învețe copiii noștri. Responsabili pentru deciziile și acțiunile noastre, pentru viața pe care o ducem suntem noi. Doar noi. Pentru zile de lucru mai puțin nebune. 

                                         

Foto : eternitate. Alice

Paznic(poveste de toamnă)

Îmi muri Dumnezeu ca și cum ți-ar muri o pisică, un câine. Suferi un pic. Sau poate mai mult. Depinde cât de mult te identifici cu emoția aia din clipa morții. Dacă nu știi, o retrăiești la nesfârșit. Dar dacă te pui în spatele ei și trăiești doar clipa, nu și tristețea aferentă, trece mai repede. Însă nouă, oamenilor, ne place suferința și fugim de fericire fiindcă nu știm ce să facem cu cea din urmă. Așa crede și M., am întrebat-o și mi-a confirmat că e și părerea ei. Nu vorbește prea mult. Mi-a spus că o mai întreabă cineva cine sunt, ce fac, ce citesc, de ce citesc, de ce scriu. Scriu că m-a rugat ea. Citesc pentru că-mi place. Timpurile astea în care oamenii sunt pe barosăneală, pe relaxare, pe sărăcie, pe miștocăreală, toate astea mă obligă. Mă obligă să stau cu stau cu burta pe carte. Să citesc și să uit de barosăneala asta tipică sărăciei din România. Adică românii ăștia ai mei toți trag a sărăcie când merg la all inclusive te miri pe unde și se îndoapă ca ăla care era să moară de foame pe mare și când a fost recuperat, ascundea biscuiți inclusiv sub salteaua patului. Ce face foamea din oameni...iar asta a noastră e o foame care ne înghite, ne acaparează, o foame de tot, inclusiv de ceea ce nu ne lipsește. Dar nu e exclus ca și foamea mea de cărți să se încadreze în aceeași categorie. Fug de oameni și îmi fac culcuș în litere. În fond, e mai comod, mai lipsit de riscuri. Și mi-a mai murit și Dumnezeu, când și când mă străbate câte un fior la gândul lui și parcă mi-aș face cruce, parcă aș zice Doamne-ajută! dar știu că n-are rost. Iar dacă n-a murit și e totuși acolo, noroc bun, măi Gheorghe, uite ți-am dat și nume! Ce e un nume? Ha? Un nume. 

Nu prea vorbesc nici eu. Nu astăzi. Căci astăzi, acum mai bine de douăzeci de ani, mi-a plecat iubirea. Dorul meu. Fără alte cuvinte decât astea, scrise pe o foaie, cu un creion: Plec pentru că nu vreau ca absența ta să devină normalitate când tot ce mi se pare normal e prezența ta. Constantă, consecventă, vie. Vie. 

M-am tot gândit la aceste cuvinte ale ei. Clipă de clipă, zi de zi. Le-am întors pe toate părțile, sperând ca ele să conțină ceva mai mult, o speranță, o regăsire, o împăcare. Sau doar o uitare. Și apoi de la capăt. Ca toamna asta care a venit brusc, înșelătoare. Cu vânt năprasnic, cu prea mult cald, cu prea rece dimineața și noaptea. Iar apoi ea să se întoarcă, în zori de zi, în zori de primăvară. Să intru în casă și să fie cald, să fie aromă de măr, de scortișoară și de cafea neagră, proaspăt măcinată. Să stăm amândoi la masă, să mâncăm fără să vorbim prea mult și apoi NOI. Au trecut douăzeci de ani și ea n-a venit iar eu n-am înțeles de ce prezența mea i se părea normalitate. Încă o întrebare fără răspuns. L-aș întreba pe Gheorghe(dacă ar exista) dar știu că încă o poveste de dragoste fără sfârșit fericit l-ar lăsa fix nepăsător. Încă una pe răboj. Nimic nou sub soare. Bine, Gheorghe. Mie mi-e dor de ea. Cât timp am fost împreună nu i-am spus asta decât o dată și a zis că i se pare cea mai frumoasă declarație de dragoste. Iar eu, ca prostul, nu i-am mai spus-o niciodată. Uite, dacă citești acum, prin absurd, și ești o țăcănită singură, fără nici măcar o pisică, ascultă-mă bine: mi-e dor de tine. Dorul meu, să mă fi răbdat încă ceva timp, indiferent de coordonatele acestui timp, am fi fost amândoi Dor împreună.                           

                                           

Foto : Lumea Poeziilor

                                     

Paznic(iar) și Dumnezeu

Dumnezeu e acolo unde-l găsește fiecare. Adorm cu aceste cuvinte în gând și mă trezesc tot cu ele pe buze. Cât am dormit? O oră, poate două. Am pierdut noțiunea timpului în noaptea asta. Ce zic eu? În noaptea asta? De mult am pierdut timpul. Din cauza vinului. Îmi circulă vin prin vene.Tare bine mai e...De parcă l-aș fi găsit pe Dumnezeu, suntem buni prieteni, stăm la masă și bem, vorbim. Nu bea El. Doar eu. El mă ascultă. Tare bine mai e...Doar la început. Apoi vinul se tranformă în fiere și fierea îmi trece prin corp, îmi amărăște capul  și gâtul, inima și pielea și nu mai sunt decât o fiere care se revarsă. Dumnezeule, Îl strig, unde ești? Unde ești? De ce m-ai părăsit? Sunt beat, îmi spun, nu există Dumnezeu. Pe cine strig eu aici? Dacă nici asta n-o însemna că sunt tulburat psihic, ce să mai însemne? Ești beat, bă, îmi trece prin minte. Ești nebun, îmi spun. Sunt. Și beat, și nebun. 

Nu mai beau. A câta oară mă mint? Dar mai contează? Cad spre dimineață într-un somn adânc, atât de adânc că mi se pare că e moartea însăși. Reușesc să deschid ochii când mi se pare că patul se clatină lângă mine. E cineva lângă mine, simt. Mi-e frică să mă uit. N-am curaj să ating ce e lângă mine. Tatăl nostru, care ești în ceruri, încep să bolborosesc. Tată, prietene, dumnezeule, răspunde...nu-mi răspunde nimeni, îmi e clar. Pe cine invoc eu aici? Să-mi fac curaj. De ce am închis iar ochii? De frică. Sper că nu m-am căcat pe mine. Acum e momentul pentru o glumă cu tâlc legată de rahat dar sunt prea laș, prea beat, prea nebun să-mi amintesc vreuna. Stai, stai, mi-o amintesc pe aia cu doctorul care-și întreabă pacientul care se lovea cu ciocanul peste degete dacă simte vreo plăcere. Acesta, calm ca președintele țării noastre când a leșinat ăla lângă el, îi spune că da. Când dă pe lângă. Râd ca proastele din curtea magazinului unde păzeam înainte. Nu știu de ce le fac proaste, mi-e și rușine de mine că o fac.Și era vorba de o glumă cu rahat. Că la astea încă se râde. Se fac și plușuri înfățișând o movilă de rahat. Nu mă mai miră nimic. Rahat, rahat, Doamne, Dumnezeule, n-am curaj să mă uit cine e cu mine în pat. Dacă e moartea? N-ar fi trebuit să-mi văd toată viața în fața ochilor dacă era ea lângă mine? Apoi moartea se odihnește? Se așază lângă tine să tragă un pui de somn? O fi femeie? O fi cu coasa? O fi bărbat? Dacă  e bărbat, ar trebui să știe că eu nu, eu nu...în fine. Mie îmi plac doar femeile, nu vreau să mă  ia el. Fiecăruia, după sex. Clar, sunt nebun. Sau prea beat. Mă lăsasem. De ce m-oi fi apucat iar? Chiar trebuie să ne răspundem la tot ce ne întrebăm? Dacă răspunsurile sunt prea crude? Dacă n-au închidere? Adică cum? Un băiat adolescent bate o fată de vârsta lui până o lasă lată. O lovește cu pumnii, cu picioarele, îi dă în cap cu bâta. Fiindcă citea o carte. Vezi, Dumnezeule? Unde erai când s-a întâmplat asta? Unde erai, mă, prăpăditule? Stai așa, nu-mi răspunde. Nu exiști. Iar dacă tu nu exiști, nu există nici frica. Mă ridic amețit și mă uit lângă mine. E doar o pisică. Probabil a vecinilor. S-a strecurat în casă când îmi beam mințile. Le urez noroc ălora care cred. În orice.  La mine-n curte nu mai e niciun zeu.

                                                       

Foto : singurătate. Alice
                                                             

                                                    
                                                  
                                    

Paznic(continuare)

Nu mai sunt mobila care completează tot felul de formulare în magazin. Sunt paznic. La dracu'n praznic! Păzesc o temelie. Temelia unei case pentru care proprietarul nu mai are deocamdată bani. I-aș fi spus că dacă face lucrurile doar cu cap și fără coadă...cum mulți cred? Că trebuie să le faci doar cu cap și-ți ies! Dar nu, trebuie să le faci și cu coadă, nu să-ți imaginezi doar startul. Însă e adevărat că-n viață se întâmplă tot felul de negândite, nevisate, nepreconizate. Lași viața să curgă și vezi cum curge, fără să faci nimic. Încet-încet se așază ele, lucrurile. Dar până să ajungi aici, trebuie să te zbați puțin. Se cunoaște că mă plictisesc, n-am o carte cu mine și mă gândesc la vorbele astea care nu sunt ale mele, ci ale unuia mai deștept. Eu mă gândeam că sunt deștept dacă fac treaba doar cu cap. Cât pot fi de prost uneori!

Mă strânge pustiul temeliei de gât, de cap, de picioare. Nu sunt decât fiare în jurul meu. Bate vântul prin ele și prin sălciile de pe margine. Nu le-au tăiat, proprietarul le-a vrut acolo. Ce să fure hoții de aici? Temelia e bine, merci. Se ține tare. Eu stau în coșmelia mea, dacă bate rău soarele sau dacă ar fi să plouă. 

Am întrebat în stânga și-n dreapt ce păzesc eu aici. Cineva mi-a spus că au fost dimineți în care un individ, nici tânăr, nici bătrân, vine cu un scaun din acela de pescar în mână, îl desface și se așază pe temelia casei. Privește-n zare. Sau în jur. Apoi, când nici vântul de dimineață nu mai adie, își ia scăunelul și pleacă. L-au alungat dar a revenit. Ca un câine de pripas. Și m-au adus pe mine, să-l alung dacă vine iar și să nu-l las să fure ceva. Mă tot întreb, ce să fure? Dar furăcioșii ăștia tare se tem să nu fie furați...I-am spus lui M. chestia asta și a zis că primul ei șef obișnuia să o roage să-i prepare zilnic un ness iar o dată, după ce-au avut o discuție în contradictoriu, el i-a spus să nu-i scuipe în cafea data viitoare. Iar ea i-a răspuns că nu s-a gândit niciodată la asta dar asta spune ceva despre el și e clar ca apa ce anume. Șefu-său nu s-a supărat, că era om deștept și trecut prin viață, stătea și cu soacra și cu soră-sa în aceeași casă și le văzuse pe toate.

Facem tot felul de greșeli în viață dar nu toate ne definesc în totalitate. Ca de exemplu, boul care a scris cu un cuțit în scoarța salciei, Doru+Paula= Ai lav iu. Bou nu era, că un bou nu poate scrie. Și nici vreo specie de broaște că nici astea nu scriu. Dar nerod sigur! A iubit și el una Paula...restul greșelilor contează mai puțin, mai ales dacă l-o fi iubit și ea. Scuzăm totul în numele iubirii? Împărtășită sau nu? Mă corectez, apoi dau cu piatra. Nu mai dau. Și eu, cu greșelile mele. N-oi fi vreun deștept, că nu eram aici.  

                                                         

Găluște cu prune

Bărbatul n-are decât 21. 

21 de kilograme peste o sută. Sunt puțin grăsuț, își spune el, privindu-și burta în câte o vitrină frigorifică. Noroc că nu se vede bine. Că dacă s-ar vedea...Așa că se ferește de vitrinele în care sunt ambalaje de un roșu închis. Nici ăia cu ambalajele nu sunt proști, să folosească culori închise, trebuie să atragă ochii clienților, nu să-i alunge. Deși la o adică, la un ambalaj de praline, un negru cu auriu ar da impresia de calitate, își spune el, oprindu-se în fața vitrinei cu aluaturi congelate. Nu praline, nu praline, nu, nu, sunt prea rafinate pentru mine, declamă el o poezie cu versuri albe. Iaaaa, găluște cu prune, astea, da! Bune! 

Vorbea ca pentru el dar iată că acum vorbește deja tare și niște copii care se uită lung la înghețată, își îndreaptă privirile spre adulți, uite, tată, mamă, bărbatul asta vorbește singur!

Își trage picioarele cu greu din spațiul găluștelor. Se târăște efectiv, vorba nu știu cărei știriste. Corpul său a ajuns în zona legumelor dar efectiv capul îi este cu totul la găluște. Mâinile aleg cu grijă morcovi de dimensiune medie însă nasu-i ușor acvilin savurează imaginar aroma pesmetului călit în wok, cu nucă rasă și esență de migdale. Trece mai departe și pipăie o varză. Ce ciorbă aș mai face din ea! Cu bucăți mari de pastramă afumată, cu ardei gras și o ceapă mică, mică, mică. Cât o gălușcă! Trei, hai trei găluște, pun nouă găluște în apă fierbinte și le las până se ridică deasupra, atunci sunt gata! Scot trei pe un platou, le dau prin pesmetul aromat și copt numai nițel, le mângâi cu smântână...

-Smântâna nu-i aici, domnu'! Aici sunt congelatele! Un angajat al magazinului se răstește la el, în încercarea de-a aproviziona raftul.

Bărbatul care n-are decât 21 de ani și aproximativ 120 de kile, se oprește ca trăsnit. 

Eram la varză, se ceartă el. Ce caut aici? Găluștele? Îmi iau și gata, sunt ultimele! Apoi dietă! Numai de m-aș putea opri...alcool nu, mici nu, altele nici atât, că cine se uită la mine?!? Ia să mă uit pe aici, sigur vorbesc tare și se miră oamenii de mine! Dar nu, nu, e ca la mare sau la ștrand, ai falsa impresie că se uită toți sau câte cineva la tine dar nu te observă nici dracul...fiecare e preocupat doar de el, de burtă, de cearcăne, de fire de păr care nu s-au luat cu epilatorul, de celulita de pe propriul corp, de responsabilitățile de la lucru deși sunt în concediu dar nu și grijile, astea nu sunt niciodată, de bani sau de lipsa lor, de pofta de bere și de corpuri care nu sunt ale partenerilor căci nu suntem făcuți pentru monogamie, ha! Îmi iau două pungi!   

                                                      

Foto: găluște. Cu prune. De mult. Fotografia.

Poate

Poate nu trebuie  să se întâmple ceva ca să începi să trăiești, e suficient să trăiești ca să se întâmple ceva.

Cred că m-am trezit cu aceste cuvinte în minte și mi le-am repetat toată ziua, ca pe o mantra. Poate, la urma urmei, e adevărat. Iar am insomnii și după ce stau cu orele într-o stare de semitrezie sau trează de-a binelea, adorm adânc și apoi am vise ciudate din care mă trezesc cu inima bătându-mi nebunește. Ca să vezi, de când nu am mai  trecut prin asta. În vis sau poate nu, o fi fost un vis în vis, trec pe lângă o casă somptuoasă, fără a avea nimic prea mult în ea, nimic care să sugereze că acolo ar sta vreo familie tradițională, doctori sau profesori universitari sau poate doar un instructor auto cu tot cu neamul lui. Din când în când, o poartă care se deschide cu telecomandă, lasă să se vadă o singură mașină, una nemțească. La ferestre nu sunt flori, pe ziduri nicio urmă de pânză de păianjeni și de insecte prinse în rețea. De două ori pe săptămână, când trec pe acolo, miroase mereu a ouă în tigaie și-a carne de la oală. Cine nu știe aroma, mă întreb când traversez strada și iar nasul meu e gâdilat de aromele puternice, care mă duc cu gândul direct la anii copilăriei. Precis acolo nu stă vreun cuconet care mănâncă bio și care consultă lista cu calorii a fiecărui aliment. Dar într-o dimineață, când pierd autobuzul și merg la stația următoare să iau altul, poarta acționată de telecomanda se deschide cu încetinitorul și aștept să iasă mașină nemțească, la timp să văd șoferul. După ce iese din curte,  asigurându-se din nou, pleacă în trombă. Nu aștept prea mult autobuzul și ajung la lucru. Nimeni nu are chef și dacă cineva are vreun chef să lucreze, precis a fumat ceva. Clienții, în goana după marfă, întreabă de mănuși, de bureți, de produse profesionale de curățenie, de farfurii de unică folosință, de odorizante de cameră și de baie. Șoferul mașinii nemțești, care a ieșit din casa mirosind a ouă și-a carne de la oală, trece grăbit prin fața rafturilor, cu o ditamai lista în mână. Se uită lung la produse, oftează descumpănit și se duce în capătul raionului, de unde ia un cărucior plin deja de salată verde, ciuperci și fasole la conservă. 

-Îmi cer clienții tot felul de chestii, domnișoară, îmi spune. Și trebuie să le dau, trăsni-i-ar! 

-Cine?

-Cine? Ce? Nu înțeleg!

-Cine să-i trăsnească pe clienți?

Se uită lung la mine, fără să mă vadă. Nu înțelege întrebarea. 

-Da, chiar, cine să-i trăsnească? Nu știu, zic și eu așa, că n-are cine, dumnezeu sau dracul, unul și același! Dar să-i trăsnească! Să nu-i mai văd! Că până să am pensiune, nici nu bănuiam că oamenii se pot...n-o să zic acum, în fața dumitale! 

-Nu, spun, dar să știți că toți oamenii merg la wc! Mai rar aia constipații dar și ei, când ajung...

Se așază obosit pe o scară, privind din nou fără să vadă. 

-Mi-ar fi plăcut să fac altceva acum. Să stau pe malul unei ape, să pescuiesc și să trag cu poftă dintr-o țigară, să beau bere amară și cafea neînducită. Să dorm în cort în câte o noapte, să dorm pe prisma casei batrânești în nopțile prea calde, cu luna mare și blândă, să mă gândesc cu răbdare la femeia pe care am pierdut-o. De ce pierdem în viață, domnișoară? 

Nu am răspuns, ca de obicei la întrebările grele. Gândul îmi zboară la doctorul care mi-a spus că medicina nu e discuție între babe în fața blocului, că trebuie verificați parametri, algoritmi și alte chestii care mie îmi scăpau,  că pot să știu și de Alfie Kohn, și de Aletha Solter, copilul meu nu e un algoritm, că l-am crescut cum am crezut eu că e bine, să se simtă iubit și să se știe iubit, să știe să iubească și să se iubească când se face mare. Și că deși poate am făcut tot ce ținea de mine, poate nu e suficient, că oamenii nu sunt roboți și totul e viu pe lângă noi și ne scapă mereu câte ceva în viață.

-Dar știi ceva? Îi duc astea neveste-mii, i le las plocon și mă duc cât văd cu ochii! Stau beat două săptămâni! 

Mă uit și eu la el, fără să-l văd. Am mai auzut replica asta, la câte un manager. Tare mult le place viața lor. 

-Da-te, bă, din poartă, ai adormit la volan? Un tinerel la volanul unei mașini care livrează pizza strigă la șoferul mașinii nemțești. 

Mă apropii temătoare de mașină. O doamnă se apropie și prin geamul deschis, pune mâna pe gâtul bărbatului. Inima mi-o ia la goană. 

-A murit, cred. Sun la 112. Deși cred că n-are rost. 

Mă preling acolo, pe trotuar. Autobuzul trece pe lângă mine și văd oamenii din el uitându-se lung la noi. Se aude o sirenă.

Poate nu trebuie să se întâmple ceva ca să începi să trăiești, e suficient să trăiești ca să se întâmple ceva.                      

                                                                    

Foto : intrare. Alice

Și dacă e adevărat?

Da, dacă e adevărat? 

Că Alexandra și Luiza n-au murit, că sunt victime ale traficului uman, că monstrul a profitat de ele înainte de a le ceda, că demiterile și demisionările sunt doar că să ne ațâțe și mai tare, că toată țara e un butoi de pulbere? Că toate astea ascund ceva mult mai grav? Că se petrece ceva atât de mizerabil încât trebuie să ne ia ochii cu ceva? Și dacă nu e decât o conspirație, un circ? Și dacă e adevărat, atunci ar trebui să ne fie și mai frică. Frica este egală cu terorismul, frica este scopul terorismului. Pentru că frica face mai multe victime și mai multe greșeli decât ar face  un terorist sinucigaș. Pe termen lung.

Mergem la lucru ca de obicei, ne bem cafeaua cu colegii, mai ascultăm un zvon, suntem părtașii altuia, plănuim petreceri, mergem în  concedii, escaladăm dealuri sau munți, bem bere neagră și băuturi răcoritoare la terase, vizităm mănăstiri, cumpărăm lucruri la reducere și nu numai, haine pe care le vom purta o singură dată sau niciodată, ne mirăm de bârfe, devenim părinți, devenim milionari(de carton), renovăm, zugrăvim, facem cadouri și urări de zi de naștere, iertăm, iubim, nu iertăm, nu mai iubim, spunem adevărul în glumă, știm că viața ni se schimbă de la o secundă la alta, o luăm de la capăt, luptăm cu depresia și cu viteza cu care se întâmplă toate, ne opunem trecerii timpului, divorțăm sau ne propunem, ne revoltăm de chestii mărunte, promovăm, nu promovăm niciodată fiindcă unii nu sunt făcuți să fie șefi, promovăm, devenim șefi doar pe hârtie, mai intrăm o dată și încă o dată pe facebook, mai facem un pariu, oricum țara s-a umplut de case de pariuri și de farmacii, jucăm un poker că nu strică niciodată, nu mai înțelegem nimic, ne mai luăm totuși un nimic, mai postăm o fotografie trucată, care nu arată cine suntem căci nu ne acceptăm așa, fie bărbați, fie femei, ne ascundem firele albe, chelia, ridurile, burta, răutatea, lipsa de cultură, lipsa de interes, ascundem și depresia aia care ne macină de ani de zile căci ești considerat nebun, ce țară proastă, trebuie să recunoaștem, ne închinăm la Arsenie Boca deși cred sincer că nici el n-a vrut asta și multe dintre cele atribuite lui, n-au fost ale lui, ne pierdem încrederea în Dumnezeu, ei, nu chiar în Dumnezeu dar în slujitorii lui pe pământ, clar, ne descoperim dureri ascunse, tot mai ascunse și ne ascundem durerile căci, iată, viața merge înainte, mereu înainte. Cu tot cu frică. 

Și dacă e adevărat?                          

Foto : măreție. Sursa : Huawei P20