vineri, 16 august 2019

Paznic(continuare)

Nu mai sunt mobila care completează tot felul de formulare în magazin. Sunt paznic. La dracu'n praznic! Păzesc o temelie. Temelia unei case pentru care proprietarul nu mai are deocamdată bani. I-aș fi spus că dacă face lucrurile doar cu cap și fără coadă...cum mulți cred? Că trebuie să le faci doar cu cap și-ți ies! Dar nu, trebuie să le faci și cu coadă, nu să-ți imaginezi doar startul. Însă e adevărat că-n viață se întâmplă tot felul de negândite, nevisate, nepreconizate. Lași viața să curgă și vezi cum curge, fără să faci nimic. Încet-încet se așază ele, lucrurile. Dar până să ajungi aici, trebuie să te zbați puțin. Se cunoaște că mă plictisesc, n-am o carte cu mine și mă gândesc la vorbele astea care nu sunt ale mele, ci ale unuia mai deștept. Eu mă gândeam că sunt deștept dacă fac treaba doar cu cap. Cât pot fi de prost uneori!

Mă strânge pustiul temeliei de gât, de cap, de picioare. Nu sunt decât fiare în jurul meu. Bate vântul prin ele și prin sălciile de pe margine. Nu le-au tăiat, proprietarul le-a vrut acolo. Ce să fure hoții de aici? Temelia e bine, merci. Se ține tare. Eu stau în coșmelia mea, dacă bate rău soarele sau dacă ar fi să plouă. 

Am întrebat în stânga și-n dreapt ce păzesc eu aici. Cineva mi-a spus că au fost dimineți în care un individ, nici tânăr, nici bătrân, vine cu un scaun din acela de pescar în mână, îl desface și se așază pe temelia casei. Privește-n zare. Sau în jur. Apoi, când nici vântul de dimineață nu mai adie, își ia scăunelul și pleacă. L-au alungat dar a revenit. Ca un câine de pripas. Și m-au adus pe mine, să-l alung dacă vine iar și să nu-l las să fure ceva. Mă tot întreb, ce să fure? Dar furăcioșii ăștia tare se tem să nu fie furați...I-am spus lui M. chestia asta și a zis că primul ei șef obișnuia să o roage să-i prepare zilnic un ness iar o dată, după ce-au avut o discuție în contradictoriu, el i-a spus să nu-i scuipe în cafea data viitoare. Iar ea i-a răspuns că nu s-a gândit niciodată la asta dar asta spune ceva despre el și e clar ca apa ce anume. Șefu-său nu s-a supărat, că era om deștept și trecut prin viață, stătea și cu soacra și cu soră-sa în aceeași casă și le văzuse pe toate.

Facem tot felul de greșeli în viață dar nu toate ne definesc în totalitate. Ca de exemplu, boul care a scris cu un cuțit în scoarța salciei, Doru+Paula= Ai lav iu. Bou nu era, că un bou nu poate scrie. Și nici vreo specie de broaște că nici astea nu scriu. Dar nerod sigur! A iubit și el una Paula...restul greșelilor contează mai puțin, mai ales dacă l-o fi iubit și ea. Scuzăm totul în numele iubirii? Împărtășită sau nu? Mă corectez, apoi dau cu piatra. Nu mai dau. Și eu, cu greșelile mele. N-oi fi vreun deștept, că nu eram aici.  
                                                         

miercuri, 14 august 2019

Găluște cu prune

Bărbatul n-are decât 21. 

21 de kilograme peste o sută. Sunt puțin grăsuț, își spune el, privindu-și burta în câte o vitrină frigorifică. Noroc că nu se vede bine. Că dacă s-ar vedea...Așa că se ferește de vitrinele în care sunt ambalaje de un roșu închis. Nici ăia cu ambalajele nu sunt proști, să folosească culori închise, trebuie să atragă ochii clienților, nu să-i alunge. Deși la o adică, la un ambalaj de praline, un negru cu auriu ar da impresia de calitate, își spune el, oprindu-se în fața vitrinei cu aluaturi congelate. Nu praline, nu praline, nu, nu, sunt prea rafinate pentru mine, declamă el o poezie cu versuri albe. Iaaaa, găluște cu prune, astea, da! Bune! 

Vorbea ca pentru el dar iată că acum vorbește deja tare și niște copii care se uită lung la înghețată, își îndreaptă privirile spre adulți, uite, tată, mamă, bărbatul asta vorbește singur!

Își trage picioarele cu greu din spațiul găluștelor. Se târăște efectiv, vorba nu știu cărei știriste. Corpul său a ajuns în zona legumelor dar efectiv capul îi este cu totul la găluște. Mâinile aleg cu grijă morcovi de dimensiune medie însă nasu-i ușor acvilin savurează imaginar aroma pesmetului călit în wok, cu nucă rasă și esență de migdale. Trece mai departe și pipăie o varză. Ce ciorbă aș mai face din ea! Cu bucăți mari de pastramă afumată, cu ardei gras și o ceapă mică, mică, mică. Cât o gălușcă! Trei, hai trei găluște, pun nouă găluște în apă fierbinte și le las până se ridică deasupra, atunci sunt gata! Scot trei pe un platou, le dau prin pesmetul aromat și copt numai nițel, le mângâi cu smântână...

-Smântâna nu-i aici, domnu'! Aici sunt congelatele! Un angajat al magazinului se răstește la el, în încercarea de-a aproviziona raftul.

Bărbatul care n-are decât 21 de ani și aproximativ 120 de kile, se oprește ca trăsnit. 

Eram la varză, se ceartă el. Ce caut aici? Găluștele? Îmi iau și gata, sunt ultimele! Apoi dietă! Numai de m-aș putea opri...alcool nu, mici nu, altele nici atât, că cine se uită la mine?!? Ia să mă uit pe aici, sigur vorbesc tare și se miră oamenii de mine! Dar nu, nu, e ca la mare sau la ștrand, ai falsa impresie că se uită toți sau câte cineva la tine dar nu te observă nici dracul...fiecare e preocupat doar de el, de burtă, de cearcăne, de fire de păr care nu s-au luat cu epilatorul, de celulita de pe propriul corp, de responsabilitățile de la lucru deși sunt în concediu dar nu și grijile, astea nu sunt niciodată, de bani sau de lipsa lor, de pofta de bere și de corpuri care nu sunt ale partenerilor căci nu suntem făcuți pentru monogamie, ha! Îmi iau două pungi!   
                                                      
Foto: găluște. Cu prune. De mult. Fotografia.

vineri, 9 august 2019

Poate

Poate nu trebuie  să se întâmple ceva ca să începi să trăiești, e suficient să trăiești ca să se întâmple ceva.
Cred că m-am trezit cu aceste cuvinte în minte și mi le-am repetat toată ziua, ca pe o mantra. Poate, la urma urmei, e adevărat. Iar am insomnii și după ce stau cu orele într-o stare de semitrezie sau trează de-a binelea, adorm adânc și apoi am vise ciudate din care mă trezesc cu inima bătându-mi nebunește. Ca să vezi, de când nu am mai  trecut prin asta. În vis sau poate nu, o fi fost un vis în vis, trec pe lângă o casă somptuoasă, fără a avea nimic prea mult în ea, nimic care să sugereze că acolo ar sta vreo familie tradițională, doctori sau profesori universitari sau poate doar un instructor auto cu tot cu neamul lui. Din când în când, o poartă care se deschide cu telecomandă, lasă să se vadă o singură mașină, una nemțească. La ferestre nu sunt flori, pe ziduri nicio urmă de pânză de păianjeni și de insecte prinse în rețea. De două ori pe săptămână, când trec pe acolo, miroase mereu a ouă în tigaie și-a carne de la oală. Cine nu știe aroma, mă întreb când traversez strada și iar nasul meu e gâdilat de aromele puternice, care mă duc cu gândul direct la anii copilăriei. Precis acolo nu stă vreun cuconet care mănâncă bio și care consultă lista cu calorii a fiecărui aliment. Dar într-o dimineață, când pierd autobuzul și merg la stația următoare să iau altul, poarta acționată de telecomanda se deschide cu încetinitorul și aștept să iasă mașină nemțească, la timp să văd șoferul. După ce iese din curte,  asigurându-se din nou, pleacă în trombă. Nu aștept prea mult autobuzul și ajung la lucru. Nimeni nu are chef și dacă cineva are vreun chef să lucreze, precis a fumat ceva. Clienții, în goana după marfă, întreabă de mănuși, de bureți, de produse profesionale de curățenie, de farfurii de unică folosință, de odorizante de cameră și de baie. Șoferul mașinii nemțești, care a ieșit din casa mirosind a ouă și-a carne de la oală, trece grăbit prin fața rafturilor, cu o ditamai lista în mână. Se uită lung la produse, oftează descumpănit și se duce în capătul raionului, de unde ia un cărucior plin deja de salată verde, ciuperci și fasole la conservă. 
-Îmi cer clienții tot felul de chestii, domnișoară, îmi spune. Și trebuie să le dau, trăsni-i-ar! 
-Cine?
-Cine? Ce? Nu înțeleg!
-Cine să-i trăsnească pe clienți?

Se uită lung la mine, fără să mă vadă. Nu înțelege întrebarea. 

-Da, chiar, cine să-i trăsnească? Nu știu, zic și eu așa, că n-are cine, dumnezeu sau dracul, unul și același! Dar să-i trăsnească! Să nu-i mai văd! Că până să am pensiune, nici nu bănuiam că oamenii se pot...n-o să zic acum, în fața dumitale! 
-Nu, spun, dar să știți că toți oamenii merg la wc! Mai rar aia constipații dar și ei, când ajung...

Se așază obosit pe o scară, privind din nou fără să vadă. 

-Mi-ar fi plăcut să fac altceva acum. Să stau pe malul unei ape, să pescuiesc și să trag cu poftă dintr-o țigară, să beau bere amară și cafea neînducită. Să dorm în cort în câte o noapte, să dorm pe prisma casei batrânești în nopțile prea calde, cu luna mare și blândă, să mă gândesc cu răbdare la femeia pe care am pierdut-o. De ce pierdem în viață, domnișoară? 

Nu am răspuns, ca de obicei la întrebările grele. Gândul îmi zboară la doctorul care mi-a spus că medicina nu e discuție între babe în fața blocului, că trebuie verificați parametri, algoritmi și alte chestii care mie îmi scăpau,  că pot să știu și de Alfie Kohn, și de Aletha Solter, copilul meu nu e un algoritm, că l-am crescut cum am crezut eu că e bine, să se simtă iubit și să se știe iubit, să știe să iubească și să se iubească când se face mare. Și că deși poate am făcut tot ce ținea de mine, poate nu e suficient, că oamenii nu sunt roboți și totul e viu pe lângă noi și ne scapă mereu câte ceva în viață.

-Dar știi ceva? Îi duc astea neveste-mii, i le las plocon și mă duc cât văd cu ochii! Stau beat două săptămâni! 
Mă uit și eu la el, fără să-l văd. Am mai auzut replica asta, la câte un manager. Tare mult le place viața lor. 

-Da-te, bă, din poartă, ai adormit la volan? Un tinerel la volanul unei mașini care livrează pizza strigă la șoferul mașinii nemțești. 


Mă apropii temătoare de mașină. O doamnă se apropie și prin geamul deschis, pune mâna pe gâtul bărbatului. Inima mi-o ia la goană. 
-A murit, cred. Sun la 112. Deși cred că n-are rost. 

Mă preling acolo, pe trotuar. Autobuzul trece pe lângă mine și văd oamenii din el uitându-se lung la noi. Se aude o sirenă.

Poate nu trebuie să se întâmple ceva ca să începi să trăiești, e suficient să trăiești ca să se întâmple ceva.                      
                                                                    
Foto : intrare. Alice



vineri, 2 august 2019

Și dacă e adevărat?

Da, dacă e adevărat? 

Că Alexandra și Luiza n-au murit, că sunt victime ale traficului uman, că monstrul a profitat de ele înainte de a le ceda, că demiterile și demisionările sunt doar că să ne ațâțe și mai tare, că toată țara e un butoi de pulbere? Că toate astea ascund ceva mult mai grav? Că se petrece ceva atât de mizerabil încât trebuie să ne ia ochii cu ceva? Și dacă nu e decât o conspirație, un circ? Și dacă e adevărat, atunci ar trebui să ne fie și mai frică. Frica este egală cu terorismul, frica este scopul terorismului. Pentru că frica face mai multe victime și mai multe greșeli decât ar face  un terorist sinucigaș. Pe termen lung.


Mergem la lucru ca de obicei, ne bem cafeaua cu colegii, mai ascultăm un zvon, suntem părtașii altuia, plănuim petreceri, mergem în  concedii, escaladăm dealuri sau munți, bem bere neagră și băuturi răcoritoare la terase, vizităm mănăstiri, cumpărăm lucruri la reducere și nu numai, haine pe care le vom purta o singură dată sau niciodată, ne mirăm de bârfe, devenim părinți, devenim milionari(de carton), renovăm, zugrăvim, facem cadouri și urări de zi de naștere, iertăm, iubim, nu iertăm, nu mai iubim, spunem adevărul în glumă, știm că viața ni se schimbă de la o secundă la alta, o luăm de la capăt, luptăm cu depresia și cu viteza cu care se întâmplă toate, ne opunem trecerii timpului, divorțăm sau ne propunem, ne revoltăm de chestii mărunte, promovăm, nu promovăm niciodată fiindcă unii nu sunt făcuți să fie șefi, promovăm, devenim șefi doar pe hârtie, mai intrăm o dată și încă o dată pe facebook, mai facem un pariu, oricum țara s-a umplut de case de pariuri și de farmacii, jucăm un poker că nu strică niciodată, nu mai înțelegem nimic, ne mai luăm totuși un nimic, mai postăm o fotografie trucată, care nu arată cine suntem căci nu ne acceptăm așa, fie bărbați, fie femei, ne ascundem firele albe, chelia, ridurile, burta, răutatea, lipsa de cultură, lipsa de interes, ascundem și depresia aia care ne macină de ani de zile căci ești considerat nebun, ce țară proastă, trebuie să recunoaștem, ne închinăm la Arsenie Boca deși cred sincer că nici el n-a vrut asta și multe dintre cele atribuite lui, n-au fost ale lui, ne pierdem încrederea în Dumnezeu, ei, nu chiar în Dumnezeu dar în slujitorii lui pe pământ, clar, ne descoperim dureri ascunse, tot mai ascunse și ne ascundem durerile căci, iată, viața merge înainte, mereu înainte. Cu tot cu frică. 

Și dacă e adevărat?                          
Foto : măreție. Sursa : Huawei P20

marți, 30 iulie 2019

Nu e țara, e destinul

Sau nu e destinul, e țara.

Vor zice unii. Cei mai mulți. Nu-i nici una, nici alta. E nepăsarea. Nici n-are rost să spun la ce mă refer. Avem atâtea tare în sânge, atâtea moșteniri, de la unii, de la alții. Dar avem puterea să fim buni, să facem bine. Nu-l facem. Fiindcă avem noi, românii, vorba asta cu facerea de bine care e futere de mamă. Câți nu am trecut prin asta? Astăzi am ajutat un om care mi-e drag. Și mare a fost mirarea altui om. Ca și cum aș fi o proastă. Numai proștii mai ajută astăzi, nu? Și-i vedeam privirea, îi simțeam batjocura. Și aș fi putut să-i spun ceva, să scriu ceva, să-l denigrez, prea se miră de ceea ce nu înțelege. Dar apoi mi-am dat seama. Sunt atâția și atâția fără modele, fără scopuri, fără lumină în viață. Și nu, nu e destinul, nu e țara. E nepăsarea. Neputința de-a face bine. Neputința de-a înțelege binele într-o lume aservită banului. 

Bănuiesc că nu sunt singura care nu doarme bine de când cu moartea Alexandrei. Nu doar mamele de fete, nu doar mamele. Toți cei care trăim cu spaima că puteau fi copiii noștri, puteam fi noi. Toți care am supraviețuit abuzurilor, violurilor, neîncrederii, misoginismului, monștrilor care se întreabă retoric de ce a plecat Alexandra la ocazie, toți care suntem conduși de oameni incompetenți, răzbunători, slab pregătiți. Căci toți cunoaștem din aceștia, nu? Și nu, nu e destinul, nu e țara. E prostia. Dar de acolo, de la vârf, începe. 

Noi suntem de vină. Toți cei care filtrăm toate informațiile, care știm să citim printre rânduri, care nu ne lăsăm păcăliți de fuga după rating a diverselor publicații media, care acceptăm însă un polițist fără mari competențe să ne apere, care ne închinăm la cruci și preoți strâmbi care au uitat de mult mesajul dumnezeului lor, dacă l-au știut vreodată, care dăm șpagă medicilor, profesorilor, funcționarilor publici, care ne mirăm de nesimțirea unora și altora prin magazine, care vrem ce-i mai bun pentru copilul nostru, chiar dacă nu e și binele altor copii, care irosim resursele limitate ale pământului, care ne mirăm de unghiile ascuțite și fosforescente ale tinerelor care vor să fie iubite cum n-au fost acasă,  de botoxul din buzele și fruntea unora care se miră la rândul lor, de cele naturale, care ne mirăm de cei care fac rău în aceeași măsură ca de cei care fac bine...suntem toți, nu? Nu.

Nu e țara, e destinul. Suntem în țara unde orice e posibil. Vor zice unii. Cei mai mulți. Nu-i nici una, nici alta. E nepăsarea. Sau siguranța că nu ni se poate întâmpla nouă.

Voi mai dormiți bine de când a murit Alexandra?

                                           

Foto : perspective. Alice

luni, 22 iulie 2019

Un altfel de paznic

Ce strâmb ne vedem noi, oamenii...și, în funcție de cât de strâmb ne vedem, îi catalogăm și pe alții și îi vedem într-o dungă, necuprinzându-i de tot...ba pe unii îi idealizăm, le facem statui, ba pe alții îi marginalizăm, stând deoparte de ei și ignorându-i în cel mai bun caz. Că se întâmplă și să-i lovim, la propriu sau la figurat, cu pumnul sau cu vorba. N-am priceput niciodată de ce. 


Am auzit doi pe stradă, păreau așa, intelectuali, poate doar păreau, că la ora asta au mulți multe facultăți dar minte mai puțină. Unul mai tinerel i-a zis celuilalt "Bă, marxistule!"și celălalt a rânjit pe jumătate, ca emoticonul ăla de pe whatsapp, de care nu-mi dau seama dacă râde sau plânge. N-am știut ce înseamnă și am întrebat-o pe M., știe ea? Știa gluma asta care ar fi adevărată: cică Marx ar fi primit invitație de-a se alătura unui club și a declinat-o, spunând că n-ar face în veci parte dintr-un club care-l vrea membru. Adică și eu aș fi un marxist, dacă e așa, de câte ori am respins oameni care mă voiau aproape? Iar M. a a zis că și ea  a făcut asta de multe ori și m-am întristat o zi întreagă, fără să știu de ce. Apoi mi-am dat seama. Eram trist că am pierdut atâtea și atâtea momente cu oameni frumoși fiindcă nici eu nu mă vedeam așa, cum să mă vadă ei? Am închis paginile aici. Îmi imaginez viața mea o carte iar de aceste pagini nu mai vreau să aud. Poate într-o joi. Când o să am curaj. 

Vine bătrânețea asta cu tot felul de întrebări și răspunsuri stânjenitoare. M. le spune întrebări și răspunsuri de biserică și m-am mirat. Iar ea mi-a spus că sunt întrebări la care ascultătorul își face cruce când le aude dar dă niște răspunsuri că se închină cine a întrebat. Apoi îmi spune că e o glumă veche, de când era studentă, auzită de la un profesor care spunea tuturor fetelor să nu-și facă iluzii, o să ia tot note mici dacă nu învață foarte mult, el dă note umflate doar băieților. Era fetiță băiețelul. Mi-a venit în minte Toader Osmanencu, câți îl judecă acum că a devenit purtătorul de cuvânt la o companie pe care o blama până să-i dea bani cu lopata dar cel mai mult se luau de el pentru că luptă dosnic, să mă exprim poetic. De parcă ce face omul cu curul lui e treaba cuiva! Așa am ajuns sau te pomenești că am fost așa de mii de ani. Ne dăm cu pumnii în piept cât suntem noi de buni, postând citate deștepte, cu versuri manelistice, preluate de la alții, atâta vreme cât se potrivesc concepțiilor noastre. Nu contează că se poate să greșim, sunt ale noastre, deci sunt bune, oamenii din jur sunt răi, proști, meschini, ipocriți iar noi...mărgăritare în troaca porcilor. Ne stă bine cu nefericirea în brațe, ne pricepem la asta. M-aș duce puțin să mă nasc din nou dar auzi la M. că replica asta a fost deja scrisă, să nu-mi fac iluzii, totul a fost spus. Atunci o să beau un pahar de vin. 

                                                   

Foto: Alice

joi, 27 iunie 2019

Andreisme și Alice(continuare)

Căci de afară se aud niște zurbagii, perturbând liniștea cartierului, liniștea aia mare de dinaintea furtunii, strigând din răsputeri: Hai, România, hai, România!, care Românie, nu știu, probabil aia de tineret, de fotbal, las și eu aici câte ceva până-mi iese cartea la tipar, dacă se va hotărî vreodată s-o facă. 

Nu termin cărțile începute, la Sticletele am ajuns pe la vreo 900 și nu mai am mult dar m-am oprit când am schimbat telefonul și am început să-mi notez câte un vis, ca urmare a acestei doleanțe : să visez un vis vechi și prietenos(din Sticletele).Nu am vise recurente, cel puțin nu în ultimii ani. Nici nu mai visez ca înainte dar mi-am notat unul pe care acum nu mi-l amintesc dar e scrisul meu în agendă, unde scrie clar că am visat că voiam să merg la toaletă și toate erau pline de rahat și nu știam unde să intru, prea era mizerie. Concurența sau ce-o fi? Să întreb pe cineva care se pricepe mai bine. 

Acum vreo două seri, eram la cumpărături într-un magazin de cartier, cu Andre.
-Hai, princess, să aranjăm marfa aia de pe caschetă, o punem pe display sau la raft, n-ajunge nimeni la ea acolo! 
 Iar ea mă ajută, aranjează produsele, pune prețurile corect, aruncă ambalajele unde trebuie. La casă, vine replica:
-Te-am ajutat nu mult, extrem de mult! Ce-mi iei? Vreau asta!
-Ca să vezi, și eu vreau o mașină și nu primesc! 
-Nu primești fiindcă nu ai permis, mama! 
Apoi astăzi, cu ocazia căsuței din Carrefour, când iar m-a ajutat, îi spun să bage la raft câte produse încap. N-aveam decât 12, nu știu cine a calculat așa. Și Andre mi-a spus:
-Câte am, vrei să zici! 

Muncim din zor la căsuță, cu șeful. Ne-au trimis mai puține șuruburi dar ne-am descurcat, am fost eficienți, sper că nu chiar ca-n bancul acela de pe vremea comuniștilor, când orice făceau le ieșeau mitraliere(asta era sau nu mai știu eu?) și la un moment dat îmi scapă vorba asta:
-Fi-r-ar să fie! Mi-a căzut un șurub! 
-Ce urât, mama! Să spui vorba asta! Cere-le scuze celorlalte cuvinte fiindcă ai spus vorba asta! 
-Scuze, cuvinte, că am spus asta!
-Așa! Așa e mai bine! 

Din cartea The subtle art of not giving a fuck, selectez asta:
Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different.

Nu m-am bronzat cine știe ce în training-ul oferit de firmă dar m-am distrat când am intrat la toaletă și am întâlnit o foarte drăguță colegă brunetă, nu știu din ce oraș și am început să povestim câte-n lună și-n stele, de parcă eram prietene de-o veșnicie și apoi ne-am despărțit nu înainte să-i povestesc pățaniile mele când intru la toaletă la bărbați. Mi-a spus că a pățit-o și ea. Am râs cu lacrimi. Aproximativ după vreo oră, am revenit la toaletă ca să-mi dau seama că prima dată, când o întalnisem pe brunetă, eram chiar la baie la bărbați. A fost o seară minunată. 

Înainte de training, aranjez raftul cu mult spor. Un bărbat, din aceia care merg crăcănat, ușor cocoșat, cu un tricou lăbărțat, se postează în fața raftului:
-Asta e tot?
-Tot...ce? Căutați un produs anume? 
-Asta e tot ce aveți la raft? Mai aveți și altceva?
-Mai avem...în Carrefour! E un raion întreg acolo! 
A plecat. Cu tot cu întrebare. Ești tânăr cât mai ai întrebări. Curiozități. Una. Alta.

                                                         
Foto: Visând un vis. Prietenos. #FITS 2019

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...